Să pleci în sfârșit de acasă, mai ales la facultate, poate părea adeseori cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla (mai ales la cât de romantizat e lucrul ăsta în filmele americane). Să nu-ți mai stea ai tăi toată ziua pe cap, să vezi lumea, să ai parte de noi experiențe și foarte des, de un oraș mult mai mare, în care nu îi pasă nimănui ce faci. Totul bine și frumos, până te apucă prima foame reală sau te ia pe sus prima răceală zdravănă, iar acum ești… cam singur pe lume.

Pe 1 octombrie o grămadă de tineri au început o viață aproape nouă, departe de comoditatea și confortul de acasă. Nu încerc să generalizez și să spun că viețile tuturor de acasă au fost roz, dar mutarea reprezintă, în general o schimbare radicală. Mai ales în cazul în care locuiești singur, things may seem depressing: nimeni prezent cu care să schimbi două vorbe, locul arată exact la fel cum l-ai lăsat de dimineață și ce să mai zic de lipsa mâncării. Când te muți de acasă, practic ești un fel adult junior (chiar mai mult dacă lucrezi). Începi să gestionezi aproape totul de unul singur și îți dai seama că într-adevăr avem mâncare acasă. 

Dacă nu locuiești singur, ci cu vreun prieten/prietenă sau cu iubitul/iubita, lucrurile presupun că sunt relativ ok. Ești destul de comod, obișnuit cu fețele pe care le vezi și eventual ai mai învățat câteva chestii despre persoana de lângă tine. În cazul în care stai la cămin…, ei bine aici vorbim de o cu totul altă mâncare de pește. A venit luna octombrie, iar noii studenți au aterizat într-o cameră cu alți 2 sau 3 sau poate chiar mai mulți necunoscuți și totul e bizar, cel puțin cu siguranță mult mai bizar decât dacă ai fi rămas între cei patru pereți ai camerei tale. Viața de cămin nu e ceva nemaivăzut sau nemaiauzit și nu neg faptul că poate fi nice. Însă până ce lucrurile sunt ok, trebuie să trecem peste niște mici (sau mari) obstacole. Nu mai ai la dispoziție o cameră întreagă să-ți ții lucrurile, ci un sfert din ea, pe care trebuie să o împarți foarte bine, mai ales când baia și bucătăria sunt comune. Practic ești coleg de cameră și cu toate tacâmurile și tigăile și de asemenea, cu gelurile de duș și sticlele de șampon, plus multe alte obiecte pentru care ai crezut că nu vei găsi niciodată un loc potrivit. Să zicem că detaliile astea pot fi trecute cu vederea, că nu-i chiar așa rău. Partea nasoală vine atunci când vrei să gătești ceva și trebuie să cari totul cu tine la bucătărie, să vii înapoi să mănânci și după mai avem și spălatul vaselor, deci plimbări infinite de la bucătărie la cameră. Ce bine era acasă, când doar scoateai tigaia din dulap și-ți prăjeai rapid niște cartofi sau mâncai boluri infinite de paste. Sau când te duceai fără griji la duș și aveai totul la îndemână. 

Pe de altă parte, vezi o gramădă de fețe noi, îți faci prieteni, iar petrecerile de cămin pare că sunt o detașare de la tot ce se întâmplă în jur. Ești înconjurat de persoane a căror situație e asemănătoare cu a ta, deci nu ești chiar singur.

Luna octombrie, cel puțin pentru mine, a fost interminabilă. Eram în a patra săptămână de cursuri și simțeam că nu mai vine odată luna noiembrie. Cred că experiența de începerea facultății are un punct comun pentru toată lumea, și anume cât de copleșitoare și haotică devine viața. Momentul acela când simți că ești în urmă din toate punctele de vedere și că nu-ți iese absolut nimic așa cum ți-ai fi dorit. Să te împarți între facultate, viață socială, muncă și altele ale vieții și să mai și dormi 8 ore pe noapte poate părea imposibil. Pe cât de mult ai vrut să scapi de acasă, pe atât aștepți acum weekendurile să te urci în tren și să fii din nou în patul tău. Totul în jurul tău pare să te înconjoare ca niște monștri pregătiți să te atace: deadline-urile de la facultate, dorul de casă, treburile interminabile de adult responsabil, senzația că nu te potrivești nicăieri și frica aceea profundă că nu vei reuși în viață.

Pe de altă parte, luna noiembrie a zburat pe lângă mine și m-a lăsat foarte confuză.Au trecut mai mult de două de facultate și nu sunt sigură dacă sunt la fel de pierdută ca la început sau de zece ori mai rău. În perioada asta, alături de alți zeci de mii de studenți, am văzut care-i treaba cu noua noastră situație, în care suntem aproape blocați pentru următorii câțiva ani. Ne-am chinuit să citim orarul, care putea la fel de bine să fie scris în chineză, am învățat ruta până la facultate și poate (sau poate nu) ne-am dat seama dacă suntem într-un loc potrivit. Sunt sigură totuși că ne-am dat seama că lucrurile nu mai funcționează ca la școală și de faptul că poate liceul nu a fost așa de rău. Nu ne-am mai întors la școală, iar ce am simțit sunt sigură că diferă de la fost licean, la fost licean: de la bucurie exuberantă că nu mai trebuie să ne întoarcem la închisoarea aia pe care some crackhead a luat decizia să-l numească liceul sau o ușoară nostalgie față de tot ce a fost și nu va mai fi. Dacă e să luăm lucrurile mai pe larg, există următoarele variante posibile (nu vă pun în față o listă ca la școală, promit):

Ce sentiment ciudat (spre fericire)

  1. E o absolută ușurare să știi că n-o să mai vezi niciodată pe profa aia nebună (de obicei de franceză, tbh) care nu știa să facă altceva decât să țipe toată ziua și să creadă că materia ei este centrul universului. O ușurare să nu mai petreci poate mai mult decât jumătate din ore cu materii care nu te vor ajuta cu nimic în viață, dar la care tre’ să fii totuși prezent. Și uite așa, după ani și ani de franceză, alături de mulți alții ca mine, tot ce pot să zic este C’est la ville (poate și un je m’appelle, dar nu garantez nimic).
  1. E mult mai simplu acum că nu trebuie să mai cari un ghiozdan plin de cărți mai în vârstă decât bunica, în care materia e structurată prost, iar informația e veche de 30 de ani. Un ghiozdan plin în aparență, dar gol în esență care probabil nici măcar nu o să te ajute să iei bacul că te pregătești singur din alte surse (pe care probabil o să dai destui bani) și alte cărți (poate chiar create de profesori care îi înțeleg pe elevi și măcar puțin din cum funcționează treburile acum). Învățământul în România este accesibil și gratis pentru toată lumea, they said…
  1. E bine că nu mai trebuie să te trezești cu noaptea în cap ca să mergi într-un loc care îți creează în majoritatea timpului numai anxietate, oboseală, supărare și tristețe. Într-un loc care poate de multe ori e mizer și de la care în fiecare an poate ai așteptări mai mari (jokes on you, nu se vor schimba prea multe curând, probabil vei rămâne din nou dezamăgit). E bine că nu mai trebuie să mergi într-un loc în care (de multe ori) persoanele care trebuie să îți ofere o educație te jignesc, urlă fără motiv și își pierd răbdarea extrem de repede. Care nu acceptă schimbarea și nici faptul că nu toți elevii pot fi la fel de ,,inteligenți”.
  1. E nice să nu mai auzi același discurs ponosit al directorului în fiecare an despre cum încearcă din răsputeri să facă totul pentru ca iubita lui școala să funcționeze perfect sau acela al politicianului prezent la festivitate (un alt discurs reciclat din anii trecuți).

Ce sentiment ciudat (spre tristețe)

  1. E nostalgic să vezi alte zeci sau sute de elevi care pentru următoarea perioadă își vor petrece timpul în același loc în care ai stat și tu o bună parte a vieții tale. Să îi vezi cum s-au certat (și poate chiar bătut) pentru banca aceea bună. Să îi auzi purtând niște simple discuții de adolescenți pe care există o șansă să le fi avut și tu cândva. Acum ești departe de ei, căutându-ți sala de curs cu o foaie și un pix în mână.
  1. E melancolic să te gândești câte amintiri ți-ai putut face în doar câțiva ani cu persoanele potrivite. Să știi că nu o să mai vezi aceleași fețe plictisite din bănci (dar ceva mai energice în afara lor) și că toți ați luat-o pe căi diferite în viață. Că nu o să mai bârfiți împreună, nu o să mai chiuliți de la ora de franceză și nici nu o să vă mai ia juma’ de an să plănuiți o excursie cu clasa care nici măcar nu se mai întâmpla. (E melancolic chiar și faptul că pentru o scurtă perioadă de timp ai crezut că ai o clasă unită, până ce s-au format bisericuțele și au început certurile).
  1. Dacă ai terminat recent, e bizar să te uiți la alți prieteni de-ai tăi care încă mai au un an, doi sau poate mai mulți de școală, iar tu nu o să mai fii acolo să ieșiți afară prin pauză sau să vă mirați împreună de ce a mai făcut clasa a X-a C. Să vă dați palme peste frunte când vedeți unele dintre declarațiile oamenilor din educație și modificările inutile și fără sens. E ciudat că poate nu o să mai înțelegi vreodată cu adevărat ce se petrece în sistemul de învățământ preuniversitar românesc.
  1. *(asta sincer ți se potrivește doar dacă ai fost norocos)* E trist să știi că nu o s-o mai vezi aproape zilnic pe diriga ta de treabă, care chiar dacă vă certa în față, poate vă lua apărarea în fața profilor și mai răi. Care chiar a depus efort și a încercat să vă cunoască și să vă îndrume în viață. E trist să te gândești că acum va fi diriga altor elevi și nu va rămâne pe veci doar diriginta ta.