„Sportul adevărat a existat cât timp antrenorul putea aplică orișicâte corecții fizice, acum aveți numai drepturi”. Cu asta am rămas din ultimul sezon în care am fost legitimată la un club sportiv privat de volei din România. Este doar una dintre „vorebele de duh” ale fostului meu antrenor care mi-a înveninat o bună perioadă a adolescenței.

Când intri în sălile de sport vezi des postere cu dictonul latin „Mens sana in corpore sano” („o minte sănătoasă într-un corp sănătos”). Află că de multe ori nu este așa. Personal, aș merge înapoi în sala clubului în care am făcut volei și aș șterge partea cu „mens sana”. Bine, păcat că asta nu îmi va aduce înapoi neuronii pe care i-am pierdut în timpul meciurilor și antrenamentelor… Oare când vor înțelege cu adevărat unii antrenori din România mesajul acestui motto? Nu poți abuza psihic niște tinere sportive, după care să te aștepți la performanță din partea lor.

Să o luăm de la început. M-am apucat de volei pentru că sunt înaltă și voiam să fructific acest „potențial”. Am schimbat două cluburi private în toți cei 8 ani, iar ultimul la care am fost legitimată a pus capac oricărei dorinței de a mai juca volei. Mi-am petrecut acolo doi ani. Doi ani în care am reprezentat cu succes o dezamăgire absolută, „o fetiță subnutrită” și o pierdere de timp. 

Cum a fost așa ceva posibil? Simplu. Cum spuneam, sunt înaltă, am aproape 1,80. Antrenorii mereu au văzut un potențial în mine datorită (sau mai degrabă „din cauza”) înălțimii mele. La început, antrenorul cu care am făcut inițierea a cultivat pasiunea pentru volei în mine. Mergeam cu drag, abia așteptam să ies de la ore ca să fug la antrenament. După ce am schimbat grupa și am ajuns la performanță, totul s-a schimbat în rău. Am avut alți antrenori și alte colege, era un colectiv deja format și a fost pentru prima oară când am simțit că eșuez în a mă adapta. Ei au avut pretenții mari de la mine, pretenții pe care niciodată nu le-am putut satisface. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit, am dat tot ce am avut mai bun din mine. În ciuda calităților sportive pe care le aveam, am demonstrat de nenumărate ori că nu sunt făcută pentru o carieră în voleiul de performanță. Pentru antrenori, totul se învârte în jurul unor interese: participarea clubului la campionatul național și vânzarea jucătoarelor de perspectivă unor cluburi de elită. Nu am fost suficient de talentată încât să mă poată vinde la o echipă de liga întâi, nu am avut musculatura dezvoltată cum se presupunea că trebuie să o am (mai dificil la 50kg…) și nici emoțional nu am fost pregătită. Ca orice copil din acel club, am fost sensibilă și nu o să uit niciodată cat de ușor reușeau antrenorii mei să facă sportivele să plângă doar din câteva vorbe. Umilința era la ordinea zilei. Simțeam că oricât aș încerca, am o barieră psihică care mă ține departe de orice obiectiv pe care vreau să-l ating. Și îmi doream atât de mult să progresez, dar într-un punct, corpul a spus „NU”.

Ultimul an din cariera mea de voleibalistă m-a învățat cum se simte cu adevărat ura. V-ați uitat vreodată în ochii cuiva care vă privea cu dispreț? Eu da, și pentru prima oară am simțit cu adevărat ura inefabilă și nejustificată a unui adult care trebuia să îmi fie „antrenor”. Nimeni nu m-a mai privit astfel vreodată. 

Dificil de explicat ceea ce s-a întâmplat de-a lungul anilor, cred că următoarele episoade vor vorbi de la sine. 

În timpul antrenamentelor, când greșeam ceva, antrenorul oprea antrenamentul ca să-mi spună cât de incapabilă sunt de față cu toată lumea. Urlete peste urlete… venea în spatele meu și când nu țineam brațul corect răcnea de simțeam cum îmi stă inima în loc. Am învățat și înjurături noi, la câte am auzit. Încă îl văd pe antrenorul meu în timpul antrenamentului cum stă pe bancă și îi spune antrenoarei că nu am ce căuta în acel club. Îl vedeam des gesticulând și aruncându-mi priviri cu o greață ieșită din comun.

Nu exista antrenament la care să nu fim înjurate.. Odată i-am citat mamei vorbele antrenorului din timpul unui meci (de la meciul respectiv am plecat plângând cărată de doi prieteni). Mi-a spus că meciul este pierdut doar de mine, că eu greșesc intenționat și nu am nicio valoare. Nu am vorbit cu nimeni toată ziua, nu mai puteam ridica capul din pământ. După ce mi-am luat inima în dinți și i-am spus tot mamei, ea l-a sunat. El nu a recunoscut nimic din cele spuse, iar la următorul antrenament m-a oprit în vestiar. Mi-a reproșat că am un caracter infect și că un sportiv adevărat nu se duce să se plângă nici măcar la părinți. Astfel, „am demonstrat din nou că nu merit să fiu printre ei”, conform antrenorilor mei.

Ultimul meu meci a marcat ieșirea mea din club. Am plecat în deplasare, eram toate demoralizate deoarece antrenorul era tensionat, țipa încontinuu și ne jignea cum nici un dușman nu ne-ar fi jignit. Totul de față cu publicul echipei gazdă, care s-a oprit din a-și aclama favorita pentru a râde de ceea ce ne spunea el nouă (pentru că țipa atât de tare încât îl auzea întreaga tribună). A fost momentul în care m-am simțit călcată în picioare, neputincioasă și sleită de orice putere. Toată lumea auzea cum el țipa la mine că nu voi ajunge nicăieri în viață pentru că nu mă duce capul la nimic, că sunt o nesimțită și pătez numele clubului, etc. Am tăcut, ca de obicei, pentru că știam că va fi mai rău dacă prind curaj și mă apăr, nu voiam să am un conflict cu ei în public. Pentru a mia oară și-a vărsat frustrările pe noi, și majoritatea am ieșit din nou de pe teren plângând. Eram atât de demoralizate încât nu mai puteam să jucăm. Fizic nu mai puteam să ne mișcăm cum o făceam de obicei și nu mai suportam bătăile de joc sub nicio formă. Majoritatea echipelor contra care am jucat se amuzau de situația noastră, ceea ce a intensificat umilința pe care o simțeam. Am început să mă subestimez din ce în ce mai tare și am observat o scădere exponențială a stimei mele de sine. Plângeam zilnic, totul părea mai dramatic decât era. Antrenamentul se termina la 9 seara și la fiecare antrenament eram ținta bătăilor de joc. Cel puțin timp de un an…suficient cât încă să resimt efectul.

Au trecut câteva luni de când m-am lăsat de sport, și da, simt că îmi revin. Pas cu pas, după ce am dat-o de multe ori în bară. În interacțiunea cu oamenii m-am simțit deseori atacată când nu era cazul și am avut impresia că oamenii au o părere foarte proastă despre mine. Susțin cu tărie că experiența cu voleiul a fost cauza principală a insecurităților mele. Ajunsesem să mă bucur anormal de mult atunci când munca mea era apreciată, iar când un om voia să se apropie de mine aveam intiparit în minte că îl voi dezamăgi din prima. Vorbeam cu persoana respectivă, simțeam că pot lega o prietenie sau mai mult, dar într-un anumit punct simțeam că sunt incapabilă să creez o conexiune cu persoana respectivă. Nu mă mai puteam exprima cum o făceam odinioară, știam că nu mai sunt eu. În perioada aceea, poezia mi-a ținut de urât în fiecare seară. Eram doar eu cu gândurile mele, eram în siguranță când le așterneam pe foaie. De obicei oamenii interpretau comportamentul meu ca fiind unul arogant, dar niciodată nu a fost așa. Pur și simplu un timp am văzut viața prin niște lentile pătate cu noroi și am fost lipsită de speranță.

Am reușit să ameliorez efectele traumei spunându-mi de fiecare dată că gândurile pe care mi le fac nu coincid cu realitatea. La început a fost dificil să accept că multe erau doar în capul meu, dar timpu a trecut și m-am apropiat din nou de oameni. Port în suflet toate experiențele care m-au marcat, și învăț să fiu un om bun. Încerc să-i ajut pe tinerii care trec prin situații asemănătoare să iasă dintr-un astfel de cerc vicios și îmi promit că nu voi fi niciodată la fel ca cei care m-au traumatizat.