Junky sau Junkie: Confesiunile unui narcoman irecuperabil este romanul de debut al lui William S. Burroughs, publicat în 1953 și semnat la lansare sub pseudonimul William Lee. General acceptat ca fiind un roman semiautobiografic, povestea urmărește procesul-spirală pe care afundarea în dependența de narcotice o reprezintă pentru protagonistul Bill Lee, de la primul contact, descris în termeni deopotrivă extatici și înfricoșători, la sevraje, la repetate recidivări.
Acțiunea este plasată în trei orașe: New York, New Orleans și Mexico City, surprinzând cu mare franchețe o latură demonizată în media a societății americane de după cel de-al doilea Război Mondial. Drogații, homosexualii și în general, distrușii de soartă constituie principalele figuri de interes ale romanului. Stilul lor de viața și „schemele” la care recurg pentru a-l întreține constituie carnea poveștii. Lee se folosește rețete medicale falsificate, jefuiește bețivi adormiți în metrou și devine el însuși traficant, toate în numele următoarei doze. În repetate rânduri încearcă să se lase și eșuează, ba din diferite justificări în favoarea drogurilor, ba în lipsa unui motiv concret în favoarea stării de luciditate. Burroughs notează că majoritatea dependeților nu dezvoltă un obicei pentru că le plac prea mult drogurile, ci întocmai în lipsă de altceva.
„O dependență te cufundă într-o stare de nevoi nesfârșite și dificultăți constante. Când te lași prins de droguri, nu ai nicio certitudine despre ce îți rezervă viitorul. Nu poți spune: ‘Voi petrece iarna în Maroc, iar apoi voi călători în America de Sud.’ Cu drogurile, nu poți face planuri. Nu știi nici măcar dacă vei avea o doză mâine.”
Junky nu te poartă într-o lume anume. Mai mult te pune în fața faptului împlinit. Te forțează să te afunzi până în gât în acest univers al depravării și al mizeriei absolute, în care singurul scop subzistent rămâne găsirea următoarei senzații tari. Din apartamente dezabilitate, în celule de încarcerare în centre de reabilitare, se resimte cu tărie disperarea ce paște la capătul falsei promisiuni pe care acest stil de viață o constituie.
Structura e episodică și destul de dezarticulată, uneori pierzi pasul cu ce se întâmplă. Personaje apar și dispar așa, fără o a doua mențiune. Te trezești la mijlocul romanului că protagonistul are o nevastă și copii despre care poliția îl amenință, și nu știi când a avut timpul sau voința să și-i găsească. Totuși, situându-l în afara convenției narative tipice, lucrurile astea nu-l fac să-și piardă din șarm.
Proza strălucește cu adevărat în pasajele care descriu efectele abuzului de substanțe asupra utilizatorului, atât la nivel fizic cât și psihic.Cel mai tare m-au atras descrierile sevrajelor lui Lee. Am simțit că pot înțelege, măcar prin prisma imaginației ce înseamnă să te simți drenat de limfă, aplatizat. Deși viu, mort.
„Heroina este o inoculare a morții care menține corpul într-o stare de criză perpetuă.”
Burroughs dezvoltă o teorie a „morții celulare” care îl ține pe toxicoman permanent tânăr din cauza unei constante rejuvenări forțate a celulelor din corpul acestuia, care e fascinată de descâlcit.
Romanul ăsta se scaldă în mizerie. Se scaldă în mizerie și și-o asumă bine de tot. Te face să vrei să faci un duș după ce îl termini, sau să te întrebi cum ar fi să bagi ceva la venă măcar o dată, de curiozitate, sau ambele, simultan. E o lectură anti-catartică, profund nesatisfăcătoare, și totuși incredibil de seducătoare. Este, el în sine, o senzație tare, care-ți încinge bine rotițele minții astfel încât nu mai reușești să le oprești la o săptămână după ce l-ai terminat.
