Nu urăsc bărbații, dar îmi e frică de bărbați

Trigger warning/Disclaimer: Articolul de față este despre abuz și violență domestică. Sunt prezente mențiuni grafice despre cele două subiecte. 

Frica este un răspuns rațional și normal, care vine în urma unor experiențe care ne demonstrează un posibil pericol la care suntem expuși. Violența este normalizată și înrădăcinată în cultura noastră patriarhală și avem toate motivele să ne temem de bărbați. 

Chiar dacă ne șochează și ne cutremură, datele reflectă o realitate care ne este atât de familiară: ne este frică, frica ne este justificată, iar siguranța noastră este relativă. 

Suntem martorii violenței, o observăm, o trăim pe propria piele și rareori avem puterea de a o chestiona, de a ne lupta, de a vorbi despre ea sau de a o reclama.

Bun venit în 2024, când încă ne mai e frică pentru simpla noastră existență. Și da, avem nevoie de un protest pentru siguranța femeilor (și persoanelor trans!), și pentru femeile din toată lumea. 

Teama colectivă

„Nu urăsc bărbații, dar îmi e frică de bărbați”, spune Hannah Gadsby în Nanette, și are mare dreptate. Bărbații sunt principalii perpetuatori ai violenței și ai agresiunilor variate. În România anului 2023, 88% din totalul infracțiunilor (și 98% în 2022) au fost comise de persoane de gen masculin, în timp ce majoritatea victimelor sunt femei (92%, conform raportului de activitate al Ministerului Public din în 2022). Așadar, femeile au toate motivele să le fie teamă de bărbați. 

We live and we learn, și, personal, experiența abuzurilor ordinare și frecvente m-a schimbat pe viață. Momente din viața noastră de zi cu zi demonstrează că temerile noastre sunt fondate: catcalling pe stradă, bullying, atingeri random nefondate pe oricare parte a corpului nostru, discriminarea clasică și experiența de a fi femeie. Acest lucru poate fi văzut și prin întrebarea adresată în ultimul timp pe social media: „dacă ai fi singur în pădure, ai prefera să te întâlnești cu un urs sau cu un bărbat?”. Răspunsul online predominant este un urs. De ce? Printre motivele și justificările invocate de respondenții trendului, aceștia spun că „cel mai rău lucru pe care l-ar face ursul ar fi să mă omoare”, „măcar ursul mă vede ca pe o ființă umană”, respectiv „cred că sunt șanse mai mari să anticipezi ce ar face un urs decât de ar face un bărbat”. În altă ordine de idei, preferăm moartea în detrimentul atrocităților posibile care s-au întâmplat și se întâmplă în continuare, precum cazul crimelor de la Caracal. 

Trăim într-o societate care nu își protejează, apreciază sau respectă femeile. Mai mult decât atât, ajutorul este superficial, intervențiile sunt minime, actele sunt performative sau de formă, „pe hârtie”.

„Men are afraid that women will laugh at them. Women are afraid that men will kill them.” – Margaret Atwood 

Povestea lui Gisele Pelicot, o femeie din Franța în vârstă de 72 de ani, a șocat întreaga lume. Aceasta fusese drogată și violată de 51 de bărbați de-a lungul anilor, iar soțul său (fostul soț, acum) a fost cel care i-a invitat și care a drogat-o ani de zile. Avea pierderi de memorie, dureri de cap, probleme ginecologice și era nesigură pe propriile trăiri. Chiar și așa, și-a dorit ca procesul de judecată să fie public pentru a expune bărbații și pentru a demonstra că abuzatorii sunt printre noi și sunt oameni de rând, nu bărbați în funcții de putere sau „în umbră”. A reușit asta, identitatea și activitatea bărbaților acuzați fiind dezvăluită, iar testimonialele acuzaților au în comun o declarație: „her husband said I could”.

Acum, Gisele Pelicot a devenit o figură feminină care înfățișează putere, curaj și reziliență în revendicarea narativei și cererea dreptății prin proces, normalizând totodată și încurajând raportarea abuzatorilor. Iar lucrurile sunt pe cale să se schimbe și la nivelul legislației din Franța. Senatoarea Melanie Vogel a propus schimbarea definiției violului în Codul Penal prin adăugarea consimțământului. Ministrul Justiției Didier Miguad se întâlnește cu legiuitorii pentru a defini sexul fără consimțământ drept viol, astfel încât să nu existe loc de interpretare și ca legea să ajute procesul victimelor. 

La nivelul Europei, conform organizației pentru drepturile omului Amnesty International, 19 state europene din 31 au schimbat legea care vizează violul astfel: violul este sex fără consimțământ. În România, articolul de lege (art. 218) spune că este viol dacă este „săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare”. Ar trebui să luăm exemplul statelor precum Belgia, Cehia, Danemarca, Germania, Grecia, Irlanda sau Spania.

„Brățările electronice care pot salva viețile femeilor din România stau nefolosite”, afirmă Oana Sandu într-un articol postat pe Scena9. Mai puțin de 5% dintre ordinele de protecție pe termen lung au fost monitorizate cu brățările electronice, chiar dacă eficiența brățărilor este ridicată, avem peste 15.000 de brățări achiziționate încă din 2022 în România și există o nevoie reală pentru a le da în folosință. În 2023, au fost emise 11.887 de mii de ordine de protecție împotriva agresorilor, o creștere cu 20% față de anul precedent, însă o treime dintre acestea au fost încălcate. Ordinele de protecție și brătățile pentru agresori sunt obținute cu greu din partea poliției, iar victimele sunt reticente în a le ce cere, spune Camelia Proca, fondatoarea Asociației Pentru Egalitate și Libertate de Gen (A.L.E.G.), și din lipsa informării individuale și a societății, însă autoritățile ar trebui să ia măsuri prin care să monitorizeze ordinul de protecție și fără acestea. Mai multe informații despre brățările electronice pot fi găsite pe pagina Asociației ANAIS. 

Potrivit unui raport al Poliției Române, în 2023 au fost înregistrate 108.831 cazuri de violență domestică, adică aproape 300 de cazuri zilnice. Aceste date sunt în contextul subraportării cazurilor și al ignorării violenței ca urmare a normalizării acesteia în societate și cultură. Numărul real al abuzurilor este necunoscut.

În toate cazurile de ucidere intenționată a femeilor de către partenerii intimi exista un istoric de violență domestică, arată Press One. Publicația arată și că media anuală a infracțiunilor de omor comise în ultimii șase ani în România este de 88 de femei. Astfel, unele încălcări ale ordinelor de protecție care ar putea fi prevenite, culminează în crime. Uciderea intenționată a femeilor, denumită și femicid, poate fi prevenită în cazul cazurilor de omor comise de parteneri intimi prin prevenirea și intervenția autorităților în cazurile de violență domestică. Informații despre cauzele femicidului în România pot fi citite aici.

Tăcerea protejează agresorii

Centrul Filia a derulat o campanie prin care deschidea discuția despre tăcerea care protejează doar agresorii. „Unele rufe se spală în public” este numele campaniei și încuraja scoaterea la lumină a multiplelor forme de violență împotriva femeilor chiar de către persoanele care au trăit aceste lucruri, prin confesiuni și povești proprii. Câteva mesaje din expoziția de pe Instagram și cea fizică cu ceea ce au auzit victimele sunt: „Ești nebună”, „O să rămâi singură, ești un nimeni”, „Tu ai vrut, nu mai minți că ai fost abuzată”, „Taci, nu vorbi, că oricum spui numai prostii”, „Atât de mult mănânci, băi, vezi că te îngrași și nu mai ies cu tine pe stradă” sau „Uită-te în oglindă și vezi cum se sparge”. Victimele au scris mesaje precum acestea: „Mă amenința că o să se omoare dacă ne despărțim”, „M-am săturat de băieții de 10-16 ani care mă fluieră pe stradă, îmi zic ce frumoasă sunt și pun mâinile pe mine.”, „Am simțit că exist doar pentru a satisface dorințele partenerului”, sau „Mă obliga să mă îmbrac doar cu ce haine voia el, nu aveam voie să mă machiez sau să-mi fac unghiile”.

Sunt mesaje și povești care îți frâng inima, dar pe care, din păcate, multe dintre noi le înțelegem, le cunoaștem, sau le-am auzit de-a lungul timpului. Ne sunt familiare și, chiar dacă ne șochează și cutremură, reflectă o realitate care ne este atât de cunoscută. Violența este normalizată. 

În februarie, Micutzu a purtat o discuție pe YouTube despre violența domestică în cadrul podcast-ului său și alături de invitații săi: trei reprezentante ale Asociației ANAIS, o supraviețuitoare a violenței domestice și un polițist, în calitate de președinte al Sindicatului Europol. Recomand podcast-ul întrucât oferă mult context în ceea ce privește sancțiunile aplicate agresorilor pe cale legală din 1990 până astăzi, cât de pregătite sunt autoritățile în gestionarea cazurilor de violență domestică, dar și semnele după care ar trebui să ne uităm pentru a preveni violența domestică, venite din partea Cynthiei Loris, artist plastic și supraviețuitoare. Aceasta spune că „Nici eu nu am vrut să cred, nu am vrut să văd, că e atât de nasol (…) Am crezut din tot sufletul că o să se schimbe”.

„Menajera”, serial pe Netflix inspirat după o carte scrisă cu același nume din poveștile reale ale Stephanie Land, supraviețuitoare a violenței domestice și a unei relații toxice, m-a rupt în bucăți. Ilustrează perfect cazul multor relații toxice din care victima nu poate pleca din lipsa oportunităților, a susținerii morale, financiare și psihologice, care se complică în cazul în care sunt implicați și copii. De aceea, riscul care apare când victima fuge din relație și caută să părăsească conjuncturile violente și abuzive, este chiar revenirea la acestea.

De ce? Din motivul invocat de Cynthia Loris și de multe, multe alte victime ale violenței domestice:

„Am crezut din tot sufletul că o să se schimbe.”

Când cerem ajutorul

Unde mai pui că, dacă am cere ajutorul, riscăm să nu fim ajutate, conform efectului de bystander – când ești martor unei scene de hărțuire sau a unei nedreptăți, teama domină dorința de a ajuta persoana în cauză. Așa se face că, atunci când ești într-o stație de autobuz și cineva (te) hărțuiește activ, nimeni nu intervine, crezând că altcineva va interveni.

Am avut multe de învățat din cazurile Alexandrei Măceșanu și a Luizei Melencu, sau cazul crimelor de la Caracal. Eleva a sunat la Poliție pentru că era într-un pericol imens: fusese răpită, violată și urma să fie agresată din nou și a comunicat aceste lucruri autorităților de la call center. I s-a spus „Nu mai ține linia ocupată!”. Poliția a intervenit după 19 ore, în ciuda exprimării primejdiei în care era și a fost, din păcate, mult prea târziu pentru viața Alexandrei.

Cazul arată atât de bine că nici atunci când apelezi la autorități nu ești salvată, dintr-un oarecare motiv. Nici măcar atunci nu îți este garantată salvarea, siguranța. Nici măcar atunci când spui că ai fost agresată nu ești crezută și nu ți se dă importanță.

Când justiția îți pune piedică 

În cazurile raportate la nivelul parchetelor privind infracțiunile contra libertății și integrității sexuale, în 2022 situația era sumbră, majoritatea cazurilor ajungând să fie clasate (75% din cele 1773 de cauze privind infracțiunea de viol, 74% de cauze privind agresiunea sexuală). Adică se renunță la urmărirea penală, deși faptele rămân undeva salvate, pe hârtie, și pot fi folosite drept mărturii sau dovezi în cazul în care același abuzator este adus în instanță pentru un alt caz (pentru aceeași infracțiune sau nu).

Acest lucru se întâmplă pentru că legislația din România nu încurajează raportarea faptelor: 90 de zile pentru raportare de la conștientizarea faptei (art. 296, alineatul 1). Un avocat specializat în speța abuzurilor și agresiunilor sexuale menționa un termen de 4 ani (mediu) pentru conștientizarea și raportarea faptelor întâmplate, așa că da, putem afirma că legislația din România pune o piedică zdravănă încercărilor de a reclama faptele nedrepte.

Vorbim despre dificultatea raportării cazurilor de agresiune sexuală, viol sau violență domestică și în contextul în care multe abuzuri de întâmplă în confortul propriei case, behind closed doors, adesea în relații abuzive, căsătorii chiar. Conștientizarea faptelor se face cu atât mai greu, fiind influențată de dorința de a proteja abuzatorul (sau imaginea lui pe care o are familia noastră, a sa, societatea sau noi înșine). Iar când ai, după multe bătălii interioare, impulsul de a cere dreptate pentru cazul tău, ce să vezi? Este chiar termenul de 90 de zile pentru raportare.

Fapta s-a prescris.

Rămâi cu trauma faptelor, imposibilitatea acționării, frustrare maximă, cu repercusiuni nevăzute și cu o tăcere adâncă, din care ieși cu greu, dacă ajungi să vorbești despre asta.

Vina nu este a noastră

„Dar ce purta atunci când…”, „Da, dar și ea era…”, „Putea sta acasă” și alte vorbe des întâlnite fac parte dintr-un discurs supărător al blamării victimei – fenomenul de muta vina abuzatorului pe victimă. Expoziția faimoasă făcută de Dove Center împreună cu supraviețuitori ai agresiunilor sexuale sau alte violului arată că nu există un pattern și că nu contează ce poartă victimele. Niciodată. Tot ce contează e fapta abuzatorului și ar trebui să vorbim mai mult despre asta.

Vina aparține mereu abuzatorului și persoanei care perpetuează faptele oribile. Vina și rușinea resimțite în urma unui abuz nu ne aparțin, așa cum spune lumea sau cum ne-am aștepta, ci sunt transmise. Suntem prea drăguțe când punem abuzurile pe umerii noștri pentru a ne proteja abuzatorii. Dar vina nu ne definește, iar ceea ce ni s-a întâmplat nu este vina noastră. 

Așa că, revenind la ideea lui Hannah Gadsby, „Nu urăsc bărbații, dar îmi e frică de bărbați”, o analogie cu care rezonez mult este cea venită ca răspuns pentru „#notallmen” și după cazul real al lui Sarah Everard, care a fost răpită, violată și ucisă de un polițist în Londra – nu toți bărbații sunt agresori și ți-ar face rău. „Not all men, but always a man”.

Metafora folosită de Chancel Contos în „Consent laid bare” este fascinantă: dacă ți-aș oferi zece afine și ți-aș spune că una este otrăvitoare, dar restul de nouă sunt delicioase, ai mai avea curajul de a încerca una dintre ele? Din moment ce nu știi gradul de violență pe care îl poate manifesta un bărbat pe stradă (repet, pentru că aceștia sunt cel mai adesea agresorii), precauția ne poate salva, chiar dacă vine cu riscul de a fi mereu în stare de alertă, anxioși, panicați și mai câte. Instinctul ne ajută, pentru că background-ul nostru generațional este înrădăcinat în violență: domestică, psihologică, sexuală.

Consimțământ: un cuvânt pe care ar trebui să îl folosim mai des

„Consimțământul înseamnă permisiunea ca ceva să se întâmple. Din punct de vedere legal, consimțământul înseamnă să fii de acord cu ceva din propria alegere.

Consimțământul poate fi la fel de simplu ca empatia. Dacă plasezi empatia în centrul unei situații sexuale, este imposibil să încalci consimțământul cuiva.”

(Chancel Contos în „Consent laid bare”)

După ce am citit literatura de specialitate, mărturii ale supraviețuitoarelor și cărți despre consimțământ – verbalizarea clară a acordului și a permisiunii pentru ceva specific între doi indivizi, în care „nu” înseamnă „nu” – am înțeles că aici stă cheia: lipsa consimțământului (și a informării cu privire la consimțământ) stă la baza abuzurilor (alături de lipsa valorilor precum respectul și empatia). Cred că acest lucru se aplică în toate relațiile interpersonale și necesită un acord al persoanei pentru a ne asigura că nu încălcăm limitele celorlalți. Spre exemplu, lipsește cunoașterea despre consimțământ și se vede: atunci când o mătușă îndepărtată vine să te pupe pe obraz fără să te întrebe înainte și te face să te simți inconfortabili; când trebuie să faci un joc cu niște prieteni și trebuie să vă țineți de mână/să aveți un contact fizic; când cineva vrea să te îmbrățișeze. Consimțământul este necesar și în discuțiile mai mult sau mai puțin formale despre subiecte care pot fi triggering sau sensibile, având în vedere că nu ar trebui să plecăm niciodată de la asumpția că partenerii de discuție au aceeași părere sau același background ca și noi. E nevoie în fiecare caz de o mică întrebare pentru a cere acordul pentru aceste lucruri, deși par minore și nesemnificative. Spațiul personal al persoanelor trebuie respectat, împreună cu limitele persoanelor.

În cazul relațiilor intime, acest lucru este necesar cu atât mai mult. Toate resursele și experții afirmă că este nevoie de consimțământ activ, entuziast și la fiecare pas suplimentar. Chiar dacă pare că strică momentul intim, nu vă fie frică să întrebați – va face persoana de lângă să se simtă mai confortabil și în siguranță. 

Ce s-a strigat la protestele pentru siguranța femeilor

Am participat, alături de mii de persoane din toată țara, la Marșul „Împreună pentru siguranța femeilor” coordonat de Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (VIF), care a avut evenimente luna aceasta în București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Baia Mare. S-a strigat din frustrare, solidaritate, dorința de revendicare și cu multă putere și fermitate. 

Câteva dintre scandări au fost:

Cea mai mică lovitură nu e dragoste, e ură.

Nu mă simt flatată să fiu agresată.

Cade una, sărim toate!

Indiferența hrănește violența

Nu e cazul izolat, se cheamă patriarhat

În siguranță acasă și pe stradă

Solidaritate fără frontiere

Libertate pentru toate

Suntem toate solidare, agresorii n-au scăpare

„Eu te cred”

Nu lovești dacă iubești

Vreau să merg noaptea pe stradă

Lesbofobia distruge România

Dacă îți vine să abuzezi, mergi la poliție

Trans rights are human rights

Corpul meu, dreptul meu

Vrem femei în politică

Cu ce rămânem

Abuzurile sunt controlate de tăcere pentru că așa suntem obișnuiți, însă este complet nedrept să trăim cu frică, într-o stare de anxietate constantă, de paranoia, de hipervigilență. Nu e normal ca jumătate din populația globală să trăiască știind, în mod conștient, că ar putea fi agresate sau ucise din cauza genului lor.

Avem nevoie de protecție din partea autorităților și societății pentru femei, persoanele trans, dar și pentru persoane din întreaga lume aflate în zone de conflict, supuse crimelor de război zilnic, la genocid sau tratamente inumane.

Dacă ai trecut printr-un abuz și ai nevoie de sprijin, ia în considerare să apelezi la cineva sau la o organizație precum ANAIS, Centrul FILIA, Rețeaua pentru combaterea violenței împotriva femeilor (VIF). Va fi bine pentru tine și te ajuta enorm.

Nu ești singură în asta și eu te cred.