Pentru ca nu mai simt nevoia sa o fac. Nu, nu are nicio legătură cu clișeica naturalețe, și nici cu vreo odă a autenticității.
A fost o vreme când nu ieșeam din casă fără să mă dau măcar cu concealer, peste nefericitele cearcăne, sau cu fond de ten, ca să îmi astup acneea. Îmi spuneam că oamenii mă vor judeca ca fiind ignorantă vizavi de propriul look. Auzeam discuții în care erau criticate trăsăturile sau imperfecțiunile pielii ale unor fete care nu purtau machiaj. Ca să o spun „pe aia dreaptă”, în momentul respectiv nu mi-aș fi putut imagina că voi deveni chiar eu subiectul unor asemenea critici azvârlite cu atâta răutate.
Într-o dimineață am văzut ca problemele cu acneea se agravează, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: Da’ coșurile astea ce zic? Mi-a păsat atâta amar de vreme de gura lumii și am dat volumul prea încet la ceea ce îmi spunea corpul meu. A fost ziua în care am scotocit grăbită prin portfard să îmi șterg orice urmă de fond de ten de pe piele, după care am zbughit-o către conferință la care trebuia să ajung. Din prima zi în care am început să mă afișez fără machiaj am ridicat diverse semne de întrebare. „Ești model și nu te mai aranjezi?”, „Nu ai mai avut timp și de machiaj azi?”, „Cine ți-a băgat prostia asta în cap?”. Ce-i drept, de partea cu timpul nu m-aș plânge niciodată…îmi convine să dorm mai mult fără a mai fi stresată că trebuie să mă trezesc mai repede pentru a mă machia.
O să încep prin a spune că nicio întrebare stupidă/ răutate insinuată nu m-a făcut să îmi regret alegerea. Eram foarte încrezătoare că tratamentul pentru acnee acționează cum trebuie, foloseam creme care îmi făceau tenul să lucească și nu mai simțeam nicio remușcare că nu folosesc machiaj în condițiile în care știu că nu îmi face bine. Personal, am simțit-o ca pe o eliberare…eliberare din propriile lanțuri pe care mi le-am pus de-a lungul anilor și a concepțiilor imature pe care le-am cultivat în mintea mea. Deși la început a fost inconfortabil să mă compar cu versiunea mea „ideală”, am concluzionat în scurt timp că acest ideal este imaginar. Când purtam fond de ten eram perfect conștentă ca nu imi face bine, simțeam iritațiile pe care mi le producea în zonele cu pricina (în care aveam „constelații acneice”), știam că peste noapte coșurile se vor înmulți încât nici fondul de ten nu o să le mai poată acoperi… dar totuși am căzut în capcana stigmei sociale.
Trebuie să recunosc că am auzit și răutăți care m-au întristat, pe moment. Cu un entuziasm nătâng, chiar am crezut că oamenii îmi vor aprecia curajul. Ei bine, asta nu s-a aplicat majorității cu care am interacționat. Cei care mă cunosc chiar și doar de pe social media știu ca sunt model, așa că așteptările lor în materie de look sunt foarte ridicate. La job există o echipă de MUA (make-up artiști) care împletesc împreună cu hair stylistii, designerii și fotografii o poveste, a lor. Modelul este machiat întrucât să fie din scenariul lor, fiindcă machiajul este o expresie artistică. De aceea, ca model, trebuie să înveți să gestionezi cum vei fi perceput în societate. Oamenii își setează standarde nerealiste ceea ce aduce către tine valuri de critici. Eu postez poze cu mine de la diverse shootinguri, unde make-up artiștii fac o treabă extraordinară, iar eu, scoasă din peisaj, zici că aș fi alt om. Asta face parte din jobul meu part time, și îmi place ceea ce fac, îmi asum că la modeling voi fi în continuare machiată. Răutățile apar când oamenii mă compară pe mine, persoana care sunt eu de zi cu zi, nemachiată, cu mine din ideea creativă pe care am intrunchipat-o într-un shooting sau la o defilare. Apar clasicele “arăți diferit de cum arăți în poze, dar nu zic că mai rău”, sau “de ce nu te machiezi așa daily? Ai arăta bombă”. Ceea ce am realizat, în încercarea de a formula răspunsuri mulțumitoare pentru toată lumea, a fost că nu trebuia să încerc să mă justific în fața nimănui. Să încerci să le explici unora de nu mai vrei tu să te machiezi este in zadar.
În prezent consider că nimănui nu îi pasă cu adevărat (sau cel puțin, nu ar trebui să îi pese) dacă porți sau nu machiaj. Am grijă mult mai mare de pielea mea, care este un indicator al sănătății și al bunăstării mele. Din când în când, se ivesc ocazii pentru care recunosc că mă mai machiez, pentru că după cum am mai afirmat, machiajul ul este o expresie artistică și nu sunt împotriva acestuia. Când ies la un date îmi place să mă mai joc cu niște culori întrucât să creez o ambianță între vibe-ul ținutei și rujul & eye shadow-ul care mă scot din tipare.
Acum pot spune că am o relație sănătoasă cu machiaj ul și nimeni nu îmi poate spune dacă/ cum să mă aranjez. Poate o influență mare asupra acestei decizii sănătoase pentru mine a avut-o și relația pe care o am în prezent. Persoana de lângă mine acceptă și susține această idee pe care am discutat-o de la bun început, ceea ce pentru mine indică o relație sănătoasă bazată pe acceptare și respect. Nu trebuie să mă ascund după o mască care nu reprezintă cine sunt eu cu adevărat, motiv pentru care nici nu mă stresez de „Ce vă zice când mă vede de dimineață?”. Eu zic ca este un win-win situation!
