Încă un check pe lista de bagaje. Să fie esențialul – încărcătorul, camera foto, o revistă cu integrame și câteva haine.
Bun, suntem all set. Cât am așteptat momentul ăsta – să treacă tot stresul și singura mea grijă să fie senzația că o să uit ceva acasă.
Merg până acasă cu trenul de noapte. Ajung pe mâine la prânz. Mereu noaptea pe tren mi s-a părut un fever dream. Se face uneori liniște, dar câțiva oameni tot trebuie să mai povestească despre vreun subiect politic până li se face somn sau ajung la destinație. Unii dorm, alții stau îmbrățișați. Alții plâng. Se pierd.
Mă pierd și eu printre gânduri. Văd norii și multă natură. Aș vrea să stau o zi așa pe un deal și să mă reconectez un pic. Dar viața merge mai departe cu aproape viteza trenului în care sunt. Mă asigur oricum că o să mă pot relaxa zilele următoare, departe de oraș. Îmi zic asta ca să mă liniștesc, la fel cum îi spui unui copil că o să primească ce vrea, iar apoi nu se mai plânge de nimic.
De mică am iubit drumurile. Să fie cât mai lungi și, dacă se poate, cu vreun peisaj frumos. Mereu mi-am zis că dacă ar fi după mine și aș călători singură, aș trage cât de mult aș putea de drum, să nu simt că mă grăbesc undeva. Când ești în vacanță n-ai voie să te grăbești. Acolo e în sfârșit timpul tău, mai ales când suni pe toată lumea că ești unavailable. Așa că următoarea zi plec într-un trip micuț, pe Valea Prahovei.
Să merg pe munte este una dintre tradițiile care mi-au rămas din copilărie. E mecanismul pe care mi-aș dori să-l folosesc mai des când mă simt stresată. Mi-e drag să văd cum stau norii pe vârful brazilor și cum acolo vara dispare conceptul de caniculă.
De fiecare dată când vin aici, rezerv o zi pentru drumeția din Parcul Natural Bucegi, până pe Vârful Caraiman. Când eram mică, traseul ăsta mi se părea chiar greu de făcut. De data asta a fost mai ușor ca niciodată sau poate eram eu mult mai entuziasmată acum. Aproape trei ore petrecute acolo au trecut repede. Am simțit, oricum, un vibe drăguț. Oameni care se bucurau de contrastul zăpadă – floricele și copii care își întrebau des părinții cât mai avem până ajungem.
În altă zi am mai prins o drumeție aproape de Brașov, dar în celelalte două zile rămase, ploaia a schimbat planurile. Deși am încercat să ajung pe munte, ploua prea tare ca să pot începe drumeția. Așa că am ținut-o mult mai light, cu o plimbare în centrul Sinaiei.
Locul ăsta a devenit pentru mine special undeva prin copilărie și de atunci îl găsesc neschimbat de fiecare dată. E o stațiune micuță, în care nu ai multe de făcut, dar care e departe de aglomerația orașului care mă plictisește în timpul anului.
Cât am stat printre brazi și nori, m-au încercat multe gânduri. M-am întrebat dacă am făcut deciziile bune până acum. Dacă nu cumva ar fi mai potrivit să stau într-o zonă ca asta și să am un job aici. Îmi răspund sincer afirmativ, dar mă tem că va trebui să lucrez toată viața într-un oraș mare. Îmi dau seama că atât timp cât pot veni aici în vacanțe, mi-e bine și așa.
Nu-mi plac niciodată sfârșiturile, așa că plec cu o oarecare nostalgie din mai toate locurile unde mi-a făcut plăcere să stau., Mă alină gândul că o vizită cu trenul până pe Valea Prahovei nu ar strica niciodată în perioadele stresante. Mă gândesc că nu-mi trebuie o destinație îndepărtată ca să mă pot încărca de energie și nici vacanțe scumpe.
Mai cuprind o dată cu privirea tot locul și îmi refac resursele până pe data viitoare. E incredibil cât de multă liniște e departe de orașul în care trăiesc.
