Sunt vânător, îi spun unui prieten. Cum adică? Adică merg la vânătoare. Faci mișto? Nu fac mișto. Adică împuști animale? Dacă alegi să o spui așa, da. Ce tare, eu n-aș putea face asta. Nu ți-e milă?

Și din acel punct al discuției începe să-mi pară rău că i-am spus, că le-am spus. 

Dacă aș fi în locul lor, probabil aș pune aceleași întrebări. Mila și-ar avea locul în primele rânduri. Doar că la vânătoare,  preponderentă e adrenalina. Milă? Da, când mă gândesc la vulpile ce omoară pui de fazan, la șacalii care mănâncă pui de căprioară. Milă? Singură în mijlocul pădurii, urmărind pe jos o turmă de mistreți, nu. Nu e milă. E pură adrenalină. Frică, dar nu de orice fel. Seamănă cu frica paralizantă de după un film horror, când trebuie să ieși noaptea în curte să-i dai de mâncare câinelui. Doar că nu ești într-o curte și nici nu ai o casă în care să te ascunzi. Ai o armă și câteva gloanțe. Dar mai știi să țintești într-o situație de criză? Va fi nevoie s-o faci? Cum îți gestionezi frica? 

O ai în sânge. Ți-a băgat-o taică-tu, îmi spune bunica și are dreptate. Merg de mică la pădure, chiar dacă la început erau doar plimbări cu familia. După ce am mai crescut, am început să-l însoțesc pe tata pe fondul de vânătoare. Nu-mi amintesc dacă l-am rugat eu sau m-a întrebat el. Tot ce știu e că era mândru de mine, mândru că putea împărtăși asta cu cineva din familie. Totuși, nu sentimentul că am crescut în ochii lui m-a făcut să continui, ci senzația că fac parte dintr-o altă lume, unde se aplică cu totul alte reguli. 

„Look for the bare necessities, the simple bare necessities / Forget about your worries and your strife / I mean the bare necessities, old mother nature’s recipes / That bring the bare necessities of life.” Ursul Baloo n-ar fi putut s-o spună mai bine de atât. De când ajung în pădure și cobor din mașină, totul se rezumă la lucrurile pe care le am la mine: arma, gloantele, lanterna, o sticlă cu apă și un pachet de țigări, lucruri care devin esențiale. Pornesc pe o potecă către foișor (e ca o căsuță în copac doar că stă pe patru piloni de lemn) și fiecare pas e calculat. Să nu calc pe vreo creangă, să nu cad în bălți, să nu merg pe frunze care foșnesc, să mă opresc și să ciulesc urechile, să nu scârțâie cureaua armei. Cu fiecare pas sunt mai aproape de pământ, de pădure, de animale și, uneori, simt că m-ar putea înghiți cu totul, că dacă aș sta în loc mai mult de cinci minute aș prinde rădăcini și aș crește ca un copac în mijlocul drumului. Ai grijă, mergi pe laterale, copacii din mijloc sunt tăiați de padurar, mi-aș spune.

În foișorul de la o intersecție de poteci, îmi aprind o țigară și mă uit în jur. Văd toate lucrurile care sună clișeic când sunt descrise, de la soarele ce trece printre ramuri, la peticul de cer de deasupra mea, la limita dintre verde și albastru. Și clișeele sunt frumoase uneori, așa cum sunt  animalele ce ies pe potecă. Bursuci, căprioare, ciute, cerbi, mistreți, iepuri, fazani, vulpi. 

Poți să vezi toate astea și mergând la pădure ca tot omul, ar spune cineva. Adevărul e că nu ar fi la fel. Așteptarea nu ar avea un scop și indiferent dacă e atins sau nu, starea nu e aceeași. Mă dezbracă de tot ce înseamnă viața între oameni, orașe, blocuri, betoane. Sunt singurul om pe o rază de câțiva kilometri. Când se lasă noaptea nu mai sunt doar un om. Cobor din foișor și intru adânc în pădure urmărind răgetul unui cerb. Trec prin tufișuri, mă lipesc de trunchiul copacilor, merg ca un nevăzător fără baston. Mă pun pe burtă. Sprijin arma de rădăcina unui copac. Sunt la aproape același nivel cu cerbul. El cu peste trei sute de kilograme, o pereche de coarne și văz mult mai bun. Eu la mai puțin de o cincime din greutatea lui, fără vedere cu raze X, dar cu o armă de calibru 30-06. E instinctul lui de supraviețuire contra norocului meu chior de a nimeri la lumina lanternei.

Totuși, satisfacția nu vine din gloanțele pe care le trag. Atracția nu vine din rezultat. Nicăieri altundeva n-aș putea să mă cobor la același nivel cu niște animale sălbatice. Să mă murdăresc până la gât de noroi, să fiu zgâriată, să mor de frică, să suport frigul din pădure iarna. Îmi amintesc și acum când aveam vreo treișpe ani și stăteam în zăpadă pe un scaun pliant. Așteptam nemișcată. Dacă mă întreabă cineva când mi-a fost cel mai frig, îi spun că atunci la treișpe ani, cu tata. Mă întreba din cinci în cinci minute dacă mi-e frig, dar n-am vrut să recunosc. Nu voiam să plecăm. Am stat ca un țurțure, mă mir că m-am putut dezlipi de scaun la final. 

Puse cap la cap, sentimentul de la care pornesc toate restul, e frica. Frica mea, frica lor, ne aduce mai aproape. Poți citi destul de ușor frica în ochii și postura unui animal, așa cum poate un om să o citească pe a mea. Dacă n-ar fi fost noapte, frica mi s-ar fi văzut de la un kilometru, atunci când îmi făceam loc printre tufișuri și copaci și am auzit urletele unor șacali. Am înlemnit. Mi-a fost atât de frică că erau de fapt lupi. Se mai întâmplase să coboare din munți. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe tata. Mi-a spus că sigur erau șacali, dar în acel moment nu mai știam ce să cred. Mi-a venit să fug înapoi în foișor, la înălțime, în siguranță. Nu am făcut-o. Mi-am continuat drumul. Abia atunci am înțeles ce voia să spună un autor pe care-l citisem de curând. Curajul nu înseamnă că nu ți-e frică, înseamnă că mergi mai departe chiar dacă îți auzi inima bubuind în urechi. E frica ținută sub control.

Oricât m-aș învârti în jurul cozii, spunând că nu e atât de important rezultatul, e tot acolo, împușc animale sălbatice. Nu vreau să folosesc eufemisme. Moartea lor e o realitate. Adevărul e că la început m-am simțit ciudat când apăsam pe trăgaci și nimeream. Ciudat fiindcă era ceva nou și nu-mi venea să cred că pot face asta în mod legal. Nu am simțit milă. Nu mi-a părut rău. Îmi e greu să admit asta și față de mine însămi, dar m-am simțit puternică și asta mi se pare uneori că e singura putere pe care o am acum. E imoral, știu. E imoral să te joci cu viața unor ființe după propria voință. Asta o simt cel mai des când mă uit la căprioare sau pui de animale și tocmai de asta evit sa le vânez. 

La urma urmei, nu mă deranjează că sunt judecată. O merit din plin și o s-o merit și de acum încolo pentru că nu mă pot opri, nu vreau să mă opresc. E ca un viciu. După prima țigară de obicei urmează și a doua, a treia și după te trezești că nu te poți lăsa. Un viciu necruțător. Nu o să mă consolez cu faptul că mi s-a spus că sunt badass. Nu sunt. Nu poți fi badass când te joci cu viața unor animale fără nicio vină. Și tristul adevăr e că nici nu am nevoie de consolare. Mă pot pierde din nou și din nou în jocul ăsta crud, plin de senzații tari, și pot găsi dramul de putere pe care nu-l am în viața de zi cu zi. 

Sunt vânător, îi spun unui prieten. Vânătoarea e monstrul meu de sub pat. Sunt absolut terifiată de el și totuși e lucrul care mă ține trează, antidotul pentru lumea modernă în care m-am născut. O să mă trezesc în fiecare noapte și o să mă uit speriată prin cameră, să nu cumva să fi ieșit de sub saltea. Iar atunci când o să-l văd, o să-mi țin frica sub control. O să știu că sunt trează.