În perioada 2-5 iulie a avut loc în Craiova festivalul Theatre Networking Talents, un eveniment dedicat în special tinerilor absolvenți ai secțiilor de regie din universitățile din toată țara. La cea de-a șasea ediție a TNT, același număr de spectacole de licență sau disertație au fost selectate să fie jucate în Teatrul Național „Marin Sorescu”. Unul dintre aceste spectacole, văzut în Sala Studio în ultima zi a festivalului este „Afară în fața ușii”, în regia lui Alex Ianăși, absolvent al licenței de regie al UNATC București.
Cine este Alex Ianăși și de ce unul dintre răspunsuri este „regizor”?Cred că cine este Alex Ianăși știe cel mai puțin Alex Ianăși. Sunt în primul rând regizor și de abia după sunt Alex Ianăși. Deci nu pot răspunde decât la a doua parte a întrebării. Mă interesează obsesiv lumea în care trăiesc și mecanismele ei, explorarea și problematizarea lor, mă interesează conflictele de idei. Două mari evenimente m-au adus unde sunt acum, deși în liceu voiam să fac actorie. În primul rând, am văzut spectacolul „La Gioia” de Pippo Delbono, care rămâne un mentor pentru mine. A doua influență majoră a avut-o cartea coordonată de George Banu, „Teatrul de artă, o tradiție modernă”, prin intermediul căreia m-am întâlnit pentru prima dată cu ideea de regizor deoarece nimeni nu știe ce face un regizor, în afară de… un regizor. Un om din afara teatrului poate să nici nu știe că există această funcție. Citind acest volum, pe Strehler am ajuns să îl iubesc cel mai tare (wallpaper-ul telefonului meu este cu el) și a fost o sursă de inspirație în decizia mea de a deveni regizor.
Ești proaspăt absolvent al licenței în regie. Bănuiesc că ai auzit întrebarea aceasta de mii de ori, dar ce urmează acum?
Am tendința, greșită pentru lumea în care trăim, să gândesc și să exist mai mult în lumea ideilor despre cum trebuie făcut teatrul decât să dețin un spirit pragmatic, întreprinzător. Nu sunt un om al capitalismului liberal. Sunt mai mult preocupat de de ce facem teatru, o întrebare fundamentală din care izvorăște și cea legată de cum. Mi-ar plăcea să explorez teatrul documentar, nu cel purist, care să conțină interviuri transcrise direct sau joc alb, ci mai degrabă tehnici de lucru cu un dramaturg care trăiește în aceeași lume ca tine, ficționalizând situații înregistrate. Evident, visul ar fi să îmi ofere un director de teatru șansa să montez, de exemplu, „Hamlet” sau „Livada de vișini”, sper să se întâmple cât mai curând asta. Până atunci, eu și doi colegi încercăm să ne facem o asociație, pentru a reuși să aplicăm pentru fonduri pentru proiectele noastre viitoare. Și, nu în ultimul rând, aplic la master, tot de regie și probabil tot la UNATC.
Apropo de întrebarea „De ce faci teatru”, ce ți-ai dori să înțeleagă publicul ideal de la un spectacol în regia lui Alex Ianăși de peste 20 de ani?
Voi vorbi de prezent, deoarece nu știm ce va mai fi peste 20 de ani, iar acesta e un principiu important al teatrului în care cred: urgența la care ne aflăm la nivel global și eminența sfârșitului omenirii. Îmi doresc ca orice spectator să înțeleagă că ne aflăm în punctul unui mare colaps social și nu mai avem dreptul să trăim așa. A trăi fericit într-o astfel de lume este o crimă de care nu suntem vinovați, ci responsabili. Aceasta este și ideea spectacolului „Afară în fața ușii” și în general a teatrului pe care vreau să-l fac: responsabilitatea pe care noi, ca membrii ai rasei umane, o avem unii pentru alții. În plus, pentru că nu e doar vorba de idei, aș vrea ca spectatorul să simtă legătura directă cu un om viu. Din acest motiv m-am decis să fac teatru și nu film. Schimbul de energie între doi oameni care au între ei o problemă este ceva fără asemănare. Acest lucru mă va interesa mereu: întâlnirea dintre oameni vii cu oameni vii, unii pe scenă, alții în sală.
„Afară în fața ușii” este spectacolul tău de licență și motivul pentru care ești aici, la Theatre Networking Talents. Aș vrea să știu de ce ai ales acest text pentru a-l monta și ce ne spune.
Eu am ales să fac acest text datorită devizei date lui de către autorul Wolfgang Bochert, „O piesă pe care niciun teatru nu o va produce și niciun public nu va vrea să o vadă”. Mesajul este foarte radical, spunând practic că dat fiind că există atâta suferință în lume, noi nu avem dreptul să fim fericiți. Textul, real vorbind, este un manifest pentru sinucidere. Evident că este submersiv și că nu mă aștept ca cineva să plece de la spectacol și să sară în Dâmbovița sau în Jiu, dacă tot suntem în Craiova. Scopul este încercarea de a face o lume mai bună. Nu mă refer la o revoluție, deși obișnuiesc să zic că singura dată când voi fi cu adevărat mulțumit de un spectacol va fi când se va ieși în stradă. Poți face lumea mai bună în foarte multe moduri. Mai presus de orice, „Afară” este un call la empatie, de a ne privi ca oameni și de a ști că avem datoria de a ne ajuta pentru că suntem în aceiași mizerie.
Trebuie să menționez și că Bochert nu este dramaturg. A scris, pe lângă proză și poezie, doar această piesă, care nu este foarte bună din punct de vedere al dramaturgiei în original, versiunea de spectacol fiind aproape o rescriere. Dar eu am văzut mai mult decât asta. Autorul este un om care a fost pe front și, după ce s-a întors, în 8 zile, bolnav de hepatită, și-a vărsat toată suferința în acest manifest și a murit cu o zi înainte de premieră. Am știut de la început că va trebui să fac mari modificări în text, dar m-a interesat adevărul și forța lui. Pe parcursul întregului proces mă gândeam că nu am voie să tratez această piesă decât cu maximă responsabilitate și gravitate, pentru că este piesa pentru care un om a murit.
Textul vorbește despre un soldat din armata germană, Beckman, care în 1946, după trei ani de închisoare în Siberia, se întoarce într-o Germanie post-belică, cu oameni care sunt și vinovați, dar în același timp sunt și victime. Acesta a fost marele paradox al epocii, care a dus la depresie, disperare și sinucideri în masă pentru cei care nu au fost naziști convinși. Beckman revine în Hamburg, oraș distrus de bombardamente, își găsește nevasta în pat cu un alt bărbat și sare în fluviul Elba. Fiindcă este un text expresionist, el are un coșmar în care se întâlnește cu personificarea râului drept o femeie văduvă, mamă (cel puțin așa a fost în viziunea mea), care îl poartă prin lume în încercarea de a-l convinge să rămână în viață. Totul este foarte tezist; până la urmă se convinge chiar și Elba că trebuie să-l lase să moară, căci nu mai e un drum mai departe pentru el. În original, acest personaj apare doar în prima scenă, dar pe parcurs există altul, numit Celălalt, un soi de alter-ego de-a dreptul optimist al protagonistului, pe care eu nu l-am inclus în spectacol. Eu am refuzat scindarea lui Beckman pentru că Celălalt mi se părea un idiot. Nu avea nimic care să îi susțină argumentele, nu avea dreptul să-i spună cuiva că nu trebuie să moară. Deci am luat figura Elbei din prima scenă și, inspirându-mă din prozele lui Bochert, ea devine în același timp o prezență aspră, rece, care miroase urât, dar și singurul refugiu al oamenilor singuri din Hamburg.
Pentru că „Afară” este primul tău spectacol, care sunt lucrurile noi, pentru care facultatea poate nu te-a pregătit, pe care le-ai învățat din tot acest proces?
Am avut foarte mult succes în facultate la examene și aveam un ego foarte mare în momentul în care am început spectacolul. Aveam deja experiența faptului că, pe parcursul procesului artistic, în 90% din timp simți că nimic nu iese bine și știam să nu mă descurajez. Totuși nu ești niciodată pregătit să faci un spectacol întreg până nu faci realmente unul. Este o diferență fundamentală între un material de jumătate de oră și a duce un gând coerent timp de două ore. Este un discurs în care totul trebuie să fie coerent: personajele, drumul lor, relațiile. Încă există teama ca spectacolul să cadă din punct de vedere al conflictului după o oră/o oră jumate, ceea ce se mai întâmplă. Asta fiindcă el începe foarte sus, cu declarația „Eu vreau să mor”. În orice spectacol tensiunea și conflictul trebuie să crească, iar aici a fost foarte greu. De asemenea, cred că dacă nu mă prindeam eu la un moment dat că „Afară” este prea lung, el ar fi ținut 3-4 ore. Pe timpul facultății faci o scenă sau un act și îl tratezi ca pe un spectacol în sine. Aici trebuie să înveți să dozezi timpul, ritmul, momentele, căci nu poți să dezvolți fiecare scenă la secundă. Există un moment care îmi place foarte tare, care acum în economia poveștii durează în jur de 2 minute, dar inițial avea vreo 10, deși vorbim de jumătate de pagină de text.
Când mai pot cei interesați să vadă spectacolul?
Următoarea reprezentație va fi pe data de 11 iulie, în UNATC, Sala Ion Sava, de la ora 20.00 și după ne vedem pe 24 iulie, de la ora 18.00 în Festivalul Șerban Ionescu (ȘI) din 2 mai. După asta, nu se știe ce se va mai întâmpla.
Scopul principal al TNT-ului este networking-ul și cel de a oferi posibilitatea tinerilor regizori să își prezinte spectacolele într-un cadru diferit față de sălile facultăților pe care tocmai le-au terminat. Care crezi că mai sunt alte oportunități (dacă există) pentru ca acești oameni să-și arate munca și cât de descurajatoare se simte pentru tine ideea de piața muncii și nesiguranța ei în domeniul artistic?
Din fericire, există astfel de prileje de întâlnire. Eu apreciez foarte tare ce se întâmplă aici la Craiova, ce fac cei de la ȘI, cei de la Miercurea Ciuc cu Festivalul Unscene, unde s-a jucat de asemenea spectacolul meu. Ca generație avem noroc. Doar ideea că mâine se joacă „Afară” aici și sunt zece directori de teatru în sală, e încurajator. Evident, piața muncii este un câmp de bătălie, dar, sincer să fiu nu mă tem atât de tare, nu știu de ce. Am tot avut oportunități ca oameni să vadă spectacolul și să primesc un val de aprecieri, deci sunt încrezător că ar putea să se ducă mai departe în afara facultății.
Inițiativa menționată de tine mai devreme privind asociația pe care vreți să o faceți înseamnă că mai degrabă te-ai orienta spre a lucra într-un teatru privat, decât în unul de stat?
Eu vreau să fac teatru. Din păcate teatrul este o artă care necesită foarte multe resurse, și umane, dar și financiare. Ai nevoie de o sală, ai nevoie de un buget, ai nevoie de niște oameni care ar trebui să fie plătiți, la fel ca și tine. Atât timp cât există fonduri în independent mi se pare păcat ca tinerii să nu se ducă în direcția asta. Nu poți să aștepți să te cheme la Teatrul Național, trebuie să cauți oportunități. Iar asta o spune, din nou, un om destul de lipsit de pragmatism.
Spune-mi te rog câte o frustrare, o bucurie, o frică și o speranță privind viitorul teatrului românesc, așa cum îl vezi tu.
Cred că frustrarea mea cea mai mare, uitându-mă în jur, e că mare parte din regizori, poate și eu în multe momente, vor mai tare să facă teatru decât să spună ceva. Iar acest lucru e anti-artistic, un simptom al societății postmoderne, anume reducerea artei la ceva pur estetic. Se face teatru de dragul teatrului, ceea ce nu îi mai dă dreptul să existe. Această artă nu are valoare în sine, ci doar în măsura în care niște oameni vor să zică ceva, astfel încât spectatorii să plece cu ceva. Mă enervează mai tare oamenii de teatru care nu cred nimic decât cei netalentați. Mă enervează un spectacol prost, dar mă supără și mai tare unul bine făcut la nivel de meșteșug, dar care nu vrea să spună nimic.
Fiind la festivalul acesta, stând în cercuri cu oameni care fac teatru, o bucurie este să îi văd pe cei care nu mai suportă lumea în care trăiesc și care știu că această formă de artă trebuie să ajute la schimbarea ei. Mă uit la oameni ca George Zamfir (Zippo), care a făcut spectacolul „Auch!”, la colega mea Rebecca Crețu (care a regizat „Lucruri mici și extraordinare”), mă gândesc la spectacolul văzut aici, „Memoriile unui Lolo” (regia lui Mark-Christopher Demeter) care m-a lăsat cu un gust extraordinar. 95% din spectacolele din teatre nu sunt la nivelul celor din acest festival, pentru că aceștia sunt oameni care cu siguranță au un meșteșug format, deși sunt tineri încă, dar și cred în ceva și vor din tot sufletul să o zică.
Frica mea cea mai mare este că teatrul chiar va înceta să mai însemne ceva. Uneori mă uit la anumite teatre sau spectacole și mă gândesc „Cum de încă există?”. De exemplu, problema divertismentului: e mult mai mult divertisment pur pe Internet, pe Tiktok, Netflix. Cum reușește încă să existe un spectacol care nu face decât să distreze? Sunt pentru distracție atunci când aceasta este în vederea unei idei; mă bucură mai tare să merg la „Auch!” decât la propriul meu spectacol. Pentru că teatrul aduce din ce în ce mai puțin în viețile oamenilor, o să își piardă încet-încet orice putere, dar din când în când ni se dau și contraexemple. Cel mai bun exemplu pentru mine este spectacolul „Catarina și frumusețea de a ucide fasciști”, adus în FNT în 2023. Nu credeam că un public cu siguranță familiar cu convenția ideii de spectator și cumva mai apropiat de această artă ar putea să fie împărțit în unii care huiduie, iar ceilalți care aplaudă. Am plecat schimbat de la acel spectacol și cu speranța că teatrul mai poate să însemne ceva. Cum spunea Brecht, „Teatrul bun nu este cel care unește, ci cel care divizează.”.
Sper foarte tare la anularea ideii de competiție între oamenii de teatru. O groază de regizori, indiferent de direcție sau de temele de care sunt interesați, vor ca spectatorii să plece de la spectacole mișcați, fie emoțional, fie intelectual, cu alte idei sau perspective. Toți vrem același lucru: să facem seara mai bună unor oameni, sau poate chiar și viața. Ar trebui să lucrăm împreună pentru asta. Aveam o discuție zilele trecute și glumeam despre Ion Sava, care printre ideile lui de reforme în teatru a sugerat să se facă în București un cartier al oamenilor din acest domeniu, așa cum existau pentru CFR-iști, ziariști, etc. Ar fi iadul să se întâmple asta, să mergi pe stradă și peste tot să fie oameni de teatru, ai simți clar că toată lumea urăște pe toată lumea fără motiv. Speranța mea este către o mai mare colaborare, poate chiar sindicalizare.
Vreun mesaj de închiere?
Acum o săptămână la Mecca au murit mai mult de 500 de oameni în pelerinaj, din cauza temperaturilor. Suntem într-un punct în care nu mai putem să închidem ochii la faptul că lumea noastră se prăbușește. Se putea înainte, acum nu. Nu știi că la Mecca au murit acești oameni, atunci știi altceva care demonstrează dezastrul în care suntem. Nu putem fi acuzați de ignoranță, căci ar fi o scuză. Suntem o societate post-ignoranță. Hai să nu ne mai prefacem că suntem bine, căci este absolut evident că lumea se sfârșește și n-ar trebui să o lăsăm.
