Am văzut filmul în Piața Unirii, la TIFF, unde a avut premiera națională. A fost una dintre atracțiile festivalului pentru că e singurul film românesc care a ajuns în Competiția Oficială de la Cannes anul acesta. Mai mult, a câștigat și un premiu acolo – Queer Palm.
Pe scurt, filmul spune povestea unui băiat gay pe nume Adi (Ciprian Chiujdea) dintr-o comunitate mică de pe lângă Delta Dunării. Genul de comunitate în care toată lumea știe pe toată lumea și vorbele circulă repede. Nu prea vrei să se afle felul ăsta de chestii. Și comunitatea, mentalul colectiv, joacă un rol esențial în filmul ăsta.
Văzut de alți băieți din sat sărutându-se noaptea pe ascuns cu un tip, aceștia decid să îl ia la bătaie. Începe o anchetă, condusă de polițistul Pandele (Valeriu Andriuță), care oscilează între justiție și propriile interese. Băieții agresori sunt fiii unui om important din sat, la care tatăl băiatului (Bogdan Dumitrache) are datorii. Ideal ar fi, inclusiv pentru tatăl victimei, să nu se afle de toată întâmplarea în sat.
Este pusă la îndoială dragostea necondiționată a părinților lui Adi. Prinși și ei în mentalul colectiv, nu pot să înțeleagă faptul că orientarea sexuală diferită a fiului lor nu e o boală sau o problemă ce trebuie rezolvată. Lucrurile degenerează și toți se întorc împotriva victimei, cum se întâmplă adesea la noi. Nu pot să vă dau spoliere, dar uite ce au zis regizorul Emanuel Pârvu și actorul Bogdan Dumitrache despre lucrul la filmul ăsta:
Pornind de la cazul de la violul de la Vaslui, în care societatea s-a întors împotriva victimei, mă întrebam întotdeauna și dacă copilul meu vine la mine și îmi spune tata, sunt gay, pot să fac să mă intereseze fericirea lui? Sunt un părinte bun pentru copilul meu? Pot să-l ajut să fie fericit într-o societate conservatoare ca a noastră care îți dă pumni în gură? Cum pot să-l încurajez pe copilul meu să spună lucruri? Cum pot să îl educ? Nu să fie mitocan, ci să-și spună părerea. (Emanuel Pârvu)
Pentru Emanuel, filmul funcționează mai degrabă ca o oglindă pentru societate, ca un mod de a arăta cu degetul anumite probleme. Spune că și-ar dori ca oamenii care îi văd filmul să își pună și ei întrebări la finalul său și cert e că povestea nu te lasă rece. Face toate acestea chiar din postura unui privilegiat.
Eu sunt alb, sunt mascul și sunt într-o societate europeană care îmi pune la dispoziție toate privilegiile. Dacă o victimă începe să urle, ea oricum are condiția de victimă. Dar dacă încep eu să urlu, vocea mea e sigur ascultată. Pentru că eu știu ce e aici, nu știu cum e acolo. Și murdăria, și corupția, și urâțenia, și raportarea, și tot ce înseamnă că partea mea de aici o știu bine. Important este să reușesc să găsesc pe cineva care să-mi spună până unde e limita acolo, ca să nu ating ceva delicat. (Emanuel Pârvu)
Tatăl băiatului e un personaj cheie în dezvoltarea poveștii. El încearcă să se înțeleagă și cu polițistul și cu tatăl agresorilor și ar da orice să nu se afle în sat că băiatul lui e gay. El însuși uită pur și simplu cel mai important lucru: Adi e fiul lui și ar trebui să îl iubească necondiționat.
El nu ia niciodată decizii deși el tot timpul se duce să facă, dar niciodată nu decide el. Întotdeauna o lasă pe nevastă să decidă că merg la biserică, nu? Îl lasă pe polițist să decidă ce e mai bine pentru copilul lui. Și greșeala lui vine tocmai din această pasivitate în care nu e în stare să decidă el la un moment dat sau măcar să aibă curajul să zică „hai să lăsăm băiatul să decidă”. (Bogdan Dumitrache)
Astfel, povestea este complexă și greu de înghițit. Cunoaștem acești oameni, sunt în jurul nostru. Și totuși, ca mentalitate, sunt foarte departe. E absolut tulburător să vezi această comunitate neînțelegând, de fapt despre ce e vorba. Acești oameni care trăiesc cumva izolat, blocați în propriile preconcepții. Și ce e cel mai dureros e că nu e SF.
Poate că cei 3 kilometri chiar asta sunt: o distanță mică până la dezastru. Sau un avertisment. Sau un reminder că acești oameni care sunt atât de departe de noi există.
Societatea e greșită. Ok. Societățile știm că sunt greșite în general. Dar presupui că te atacă societatea și te duci în familie, închizi ușa și ți-e cald, te simți protejat. Dar ce faci când familia nu înțelege, e peste puterea ei, cum mai devine cald acolo când și-acolo e răcoare? De asta am făcut filmul așa. (Emanuel Pârvu)
Cred că principalul atu al filmului e scenariul și povestea asta. De la un punct încolo mi s-a părut lung și greu de urmărit, probabil din cauză că totul e filmat static – ceea ce îl face cumva și mai apăsător și mai greoi. E un film cu care trebuie să ai răbdare.
După cum spuneam la început, filmul a primit premiul Queer Palm la Cannes anul ăsta. După cum anticipează și numele, premiul se oferă în fiecare an unui film care abordează teme sau personaje LGBTQ+ sau care chestionează normele de gen.
Festivalul de Film de la Cannes este în continuare cel mai mare și mai prestigios festival de film din lume. Practic, toți vor să ajungă acolo, să li se proiecteze filmele într-un loc foarte încărcat de istorie cinematografică. I-am întrebat pe Emanuel și pe Bogdan cum a fost vibe-ul la Cannes.
Cred că Cannes-ul e foarte intens. E o experiență foarte intensă. Sunt foarte mulți oameni, e o piață foarte mare. De aceea, din punctul ăsta de vedere, e cel mai bun lucru care îi se poate întâmpla filmului. Pentru că acolo ai cele mai mari șanse să găsești distribuție internațională, deci să găsești public pentru film. Și atunci filmul nu mai condamnat să rămână local, adresat pe un public nu așa de interesat, cât are șansa să se ducă în afară, în alte cinematografe de artă din alte țări și să-și găsească publicul. (Bogdan Dumitrache)
Totuși, pe cât de relevant este Festivalul de Film de la Cannes, pe atât de pretențios este publicul, care nu iartă niciun film care nu are ce căuta acolo.
Nu-l duci cu zăhărelul sub nicio formă, n-au nicio problemă să huiduie, n-au nicio problemă să se ridice, să plece, fără niciun soi de toleranță, au toleranță zero la chestia asta. Și e normal, pentru că în sala aia sunt cu toată istoria cinemaului. Toată istoria cinemaului e acolo în sală. Și atunci, da, dacă vii acolo, prezintă-te ca atare. Nu au nici o milă de tine. (Emanuel Pârvu)
„Trei kilometri până la capătul lumii” a fost bine primit la Cannes, ca multe alte filme românești de până acum – de la „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „Polițist, adjectiv” și așa mai departe. Se pare că filmele românești au fost și încă sunt bine văzute pe plan internațional, la marile festivaluri.
Pe lângă recunoașterea la festivaluri mai mari sau mai mici, sper să prindă bine și în cinema când va fi distribuit. Filmul românesc a început să aducă mai mulți oameni în sală – ceea ce înseamnă că cerere este.
Cred că, în general, cinematografia, cel puțin românească, încearcă să facă niște mișcări în a se apropia de public. A apărut un nou gen de film, un film de consum, un film care nu este atât de atât de lucrat din punct de vedere artistic. Dar eu salut apariția lui. Din nou, mersul la cinema trebuie să devină un obicei social, adică să ne întâlnim acolo cu oameni, ca să avem ocazia după ce am văzut filmul, să schimbăm și câteva păreri despre asta. (Bogdan Dumitrache)
Mergeți, așadar, să vedeți filmul când o să apară în cinema. Măcar, dacă nu vă place, să vă plângeți altora care l-au văzut și să dezbateți. Cred că e un film care naște discuții și dialogul, în general, face bine. Nu e neapărat un film queer. E un film despre relația părinte copil, despre o societate disfuncțională și despre dragoste (ne)condiționată.