Indiferent câți ani te despart de liceu, îți aduci aminte cu siguranță de toate fazele la care ai râs cu poftă sau pe înfundate, chinuindu-te din răsputeri să nu atragi și mai mult atenția asupra ta. Că poate răspunzi din lecția de zi. Și oricum, nici măcar nu ai început tu! De ce nu se ia profa de colegul din față, care – știm toți – se antrenează temeinic pentru viitoarea carieră de stand-up comedian? Poate că zbiera la voi profa; poate ați și primit o lucrare de control din lecția de zi. Dar, come on, era funny! Râzi și acum, aducându-ți aminte. Toate poantele, înghiontelile, chiar și încăierările erau inofensive. O fi luat profa un extraveral pe urmă, dar asta-i viața.
Ce se întâmplă, însă, când nu e râs? Când colegul din banca de la geam sau colega cu două bănci mai în spate nu sunt doar niște zevzeci, ci dușmanii tăi de moarte. Nu sunt deloc ca tine și nu e loc pentru toți în clasa, în liceul sau pe planeta asta.
Amal e exact genul de film care te aduce într-o clasă unde glumele nu sunt glume, unde bullyingul ia formele cele mai periculoase. Amal e o profesoară, întâmplător musulmană, de la o școală din Belgia. Una dintre clasele la care predă (singura la care „intrăm”, practic) e un melting pot care se va dovedi imposibil de armonizat. Glumele și bilețelele din clasa asta au un substrat din ce în ce mai evident periculos. Ținta lor e Monia, o tânără despre care se lansează repede zvonul că ar fi lesbiană. În nicio circumstanță, într-o clasă de liceu, azi, așa ceva nu ar trece neobservat. Ne putem închipui reacții sau poate chiar știm.
În clasa la care predă Amal nu va fi vorba, însă, de un bullying… clasic, să-i spunem așa. Factorul extrem de sensibil care există acolo e religia. Monia nu e doar o „freak”; colegii nu vor să afle ce face și cum face cu o altă fată și nici dacă e atrasă de colega de bancă; sau de oricine altcineva. Nu. Pentru o parte a colegilor, musulmani practicanți (să nu uităm, și Amal e musulmană), Monia e întruchiparea răului. Ea trebuie să dispară. O idee în privința asta apare pe un bilețel pasat – nu foarte discret – între colegi, pe care e un desen cu o fată aruncată de pe un bloc.
Pentru Amal începe o luptă deloc surdă pentru a asigura un echilibru în clasă. Toleranța e o lecție care se cere predată rapid. Întâmplător sau nu, pentru asta trebuie întreruptă predarea iluminiștilor. Cea mai bună metodă de a combate ura, ar fi logic prin iubire. Mai exact prin poezia unui autor deopotrivă musulman și gay. Dacă vă gândiți la „Dangerous Minds”, emblematicul film al anilor 90, cu Michelle Pfeiffer, conexiunea e firească. Sunt niște minți periculoase și aici – și nu doar ale elevilor. Amal nu va lupta doar cu elevii radicali, ci și cu profesori care fie adoptă o prudentă neutralitate (nu tocmai condamnabilă într-un context din ce în ce mai volatil), fie i se opun sub o mască împăciuitoare. Tensiunile cresc și un combustibil înspăimântător se dovedește a fi social media. Ce nu distruge bullyingul pe viu, din timpul orelor și pauzelor, o fac postările din ce în ce mai agresive și mai serioase. Social media îți arată colții albi și ascuțiți. Libertatea de exprimare va fi și o libertate a urii.
Am ieșit din sală alături de alți oameni aplecați ușor de spate și tăcuți. Ne întorceam la viețile noastre, mergeam la alte filme. „Amal” e disturbing pentru că arată o escaladare abruptă, dar, în contextul dat, firească. La fel de firesc e modul în care iubirea de celălalt e zdrobită de canoane religioase, șabloane și, la urma urmei, ură.
