Valentine’s Day 2004. Nu știm exact unde ne aflăm în timeline-ul filmului, dar pentru noi e prima dată când îi întâlnim pe Joel și Clementine. Asta după ce Joel răspunde la gândul impulsiv de a lua trenul spre Montauk în loc să meargă, ca de obicei, la muncă. El spune cel mai „clar” de ce: „I don’t know why. I’m not an impulsive person”.
Regizorul Michel Gondry și scenaristul Charlie Kaufman construiesc o poveste de iubire de care se pare că cei doi protagoniști nu pot scăpa. În cele douăzeci de minute de început ale filmului (atât durează până când apar creditele de deschidere), Joel și Clementine par că se întâlnesc pentru prima dată și au prima lor conversație în trenul de întoarcere dinspre Montauk, când învățăm și noi câte ceva despre ei: Joel se chinuie să țină un jurnal, dar își găsește viața prea plictisitoare ca să mai și scrie despre ea, e timid și cu toate că își dorește atenție, se și ferește de ea. Clementine e fata cu păr colorat, acum albastru (nuanța blue ruin, mai precis), îndrăzneață, aparent încrezătoare, impulsivă, care se teme de posibilitatea unei vieți netrăite.
Joel și Clem s-au plăcut, așa că rămâne să se revadă. Dar înainte ca asta să se poată întâmpla (pentru noi), suntem aruncați în ceea ce pare a fi viitorul relației lor, un viitor sumbru, în care Clem nu îl mai recunoaște pe Joel. Cum s-a putut întâmpla asta? Ei bine, în universul lui Gondry și Kaufman, există o tehnologie nouă și bizară, care permite oamenilor să șteargă pe oricine doresc din amintirile lor. Acum 10 ani, când am văzut filmul pentru prima dată, am avut o reacție viscerală. Am stat să mă gândesc cât de fain ar fi să pot să uit de colegul de clasă care mi-a zis că dacă vreau să se uite băieții la mine, ar trebui să mai dau jos din kilograme, de fata care nu a mai vrut să fie prietenă cu mine pentru că așa i-au zis alte fete, mai populare, de tipul căruia îi era rușine că îi place de mine și voia să fie totul secret, până și de bunica mea, a cărei moarte a fost prea mult pentru mine. Clementine are o replică în filmul ăsta care a rămas cu mine pe tot parcursul adolescenței, facultății și până acum: „sometimes I think people don’t understand how lonely being a kid can be”. A fost uimitor să aud un personaj de film așa cool punându-mi sentimentele în cuvinte. Acum, 10 ani mai târziu, nu mai sunt chiar așa sigură că procedura asta mi-ar face viața mai ușoară. Când am revăzut Eternal Sunshine, acum câteva seri, primul meu gând a fost (pentru că nu mai țineam minte amănuntele relației dintre Joel și Clementine): uau! Cât de tare a fost fata asta rănită încât să nu mai vrea să aibă nicio amintire cu cealaltă persoană? Cu toate că sunt situații în care o ștergere totală și definitivă din memorie a unei persoane ar putea avea mult sens pentru fiecare dintre noi, în cazul deciziei lui Clem, impulsivitatea a avut ultimul cuvânt. Bun, destul despre mine, să ne întoarcem la Joel și Clem.
E foarte fain când realizăm că nuanțele de păr ale lui Clem ne conduc prin cronologia relației lor – verde (Green Revolution) când se cunosc la petrecerea de pe plajă, unde Joel îi observă hanoracul portocaliu și se gândește „how cool that she wears that”; portocaliu (Agent Orange) în timpul relației lor, care ni se dezvăluie în timp ce alergăm alături de Joel printre amintirile lui cu Clem; roșu (Red Menace) în varianta reimaginată de Joel a unei Clem care locuiește doar în fanteziile lui; albastru (Blue Ruin) când se regăsesc cu amintirile șterse și totuși atrași inexplicabil unul de celălalt.
„Meet me in Montauk”, îi șoptește Clem lui Joel când se găsesc amândoi rătăciți în mintea lui Joel, încercând să întoarcă timpul înapoi, să oprească procedura și să se trezească la o realitate în care trecutul lor încă există. Pentru că după ce Joel înțelege de ce Clem nu îl mai „recunoaște”, ajunge și el la ușa companiei Lacuna Inc., mai întâi cu speranța că totul este o greșeală, apoi cu intenția de a-i răspunde lui Clem cu aceeași răceală, chiar dacă odată șterși fiecare din memoria celuilalt, nu vor mai ști că au vrut să rănească, că au suferit și că au fost prezenți – nu va mai rămâne nimic.
Perechea Gondry – Kaufman face ca un concept ce poate da în melodramatic să respire confortabil prin momente de un umor suprarealist care a devenit emblematic pentru cei doi artiști. Îl avem pe Joel care încearcă, în timpul procedurii, să o ascundă pe Clem în amintirile lui cele mai adânci, care sunt și cele mai umilitoare – ca atunci când mama lui l-a prins masturbându-se în adolescență sau când era mic și simțea o dorință inexplicabilă ca prietena cu sâni mari a mamei lui să îl ia în brațe. Îmi place când aud personajele râzând chiar și atunci când iau decizii proaste. Îmi place și când fac glume obscene, se jignesc, trântesc uși, dispar pentru câteva nopți, se mângâie, se joacă, se trântesc în zăpadă și mănâncă zgomotos. Joel și Clem sunt reali, îi văd în fiecare zi pe stradă, într-un pub, la cinema – sunt cuplul care există în viața de zi cu zi. Conceptul de bază din Eternal Sunshine e ceva SF, dar relația din centrul filmului e cât se poate de normală.
„Remember me. Try your best”, îl roagă Clem pe Joel când simte că se pierd unul pe altul, când mai sunt doar câteva amintiri de șters și, gata, rezultatul dorit va fi obținut. Când se întorc la prima lor întâlnire de pe plajă și știu că începutul semnalează sfârșitul. Când Joel e speriat de atenția pe care i-o acordă Clem, cam ca la începutul filmului. Și stau să mă gândesc (din nou): oare chiar s-a schimbat Joel în timpul procedurii sau a rămas același bărbat nesigur pe el care își dorește apreciere, dar nu știe cum să umble cu ea? Și Clem? Clem e aceeași persoană impulsivă, care pleacă și vine când vrea, care trăiește liber și nu vrea să fie țintuită la pământ. Și totuși, poate tocmai amintirile șterse fac loc pentru schimbări, îmbunătățiri și încercări noi.
Kirsten Dunst apare într-un rol secundar – Mary, recepționista companiei Lacuna Inc. – implicată și ea într-o poveste de dragoste ratată de care nu e conștientă pe tot parcursul filmului. Ce știe ea este ceea ce știm și noi: e puțin (sau mai mult) îndrăgostită de doctorul Howard Mierzwiak, inventatorul procedurii de ștergere de persoane din memoria oamenilor. Ce nu are cum să știe este dacă s-a supus și ea acestei proceduri în trecut, și implicit. dacă istoria se repetă. Mary ne recită (nouă și lui Howard) câteva versuri din poemul lui Alexander Pope (sau cum îi spune Mary, Pope Alexander), din care provine și titlul filmului:
„How happy is the blameless vestal’s lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray’r accepted, and each wish resign’d”
(„Eloisa to Abelard”)
„Come by and make up a goodbye at least” e ceea ce îi cere Clem lui Joel în ultima lor amintire de șters, primul lor moment împreună. În mintea lui Joel, Clementine îl cheamă înapoi, îl îndeamnă să se împotrivească procedurii, îl roagă să oprească timpul în loc. Dar decizia lui Clem din viață reală e deja luată. Clem cea adevărată a vrut să îl uite pe Joel. Clem cea adevărată l-a uitat deja pe Joel. Și totuși… filmul începe cu cei doi regăsindu-se. Nu-mi sună a coincidență.
Dacă ți-ai cunoaște trecutul dureros cu o persoană, fără să resimți experiența a ceea ce a fost, ai spune da la un nou început? Ai îndrăzni să iubești chiar dacă știi că vei pierde? Că vei gândi și spune lucruri oribile despre persoana pe care zici acum că o iubești? Sau poate că lucrurile vor sta altfel – poate nu mai ești aceeași persoană (sau cel puțin așa crezi tu) și sigur va fi diferit acum. Poate că suntem mai maturi acum, chiar dacă fără experiența trăită a trecutului, nu știm exact unde am greșit. Poate trebuie să aflăm unde am greșit repetând greșelile și de data asta iertând. Poate vom greși mai puțin. Poate va fi mai ușor. Poate.
Așa îmi imaginez că ar fi sunat gândurile lui Joel și al lui Clementine în ultimele momente ale filmului. Dar tot ce este spus printre chicoteli e un simplu okay.
