Viața mea până în momentul ăsta nu e chiar atât de lungă. Sunt încă înainte de 30, am amintiri palpabile de la 4 ani – încă îmi amintesc cartofii copți în sobă făcuți de bunica, rugăciunea pe care ea mă învățase să o zic seară de seară, julitura pe care am tras-o când alergam pe stradă și Crăciunurile cu multe păpuși îmbrăcate în mult roz. În curând se fac zece ani de când am absolvit liceul, parcă alaltăieri am avut primul job la corporație și ieri am terminat facultatea. Tot acum zece ani am luat și prima dată pastila de a doua zi și nu-mi pot imagina viața mea acum dacă nu reușeam să o iau. Mi-e greu să concep cât de repede a trecut timpul și cum, la vârsta mea, maică-mea avea deja al doilea copil. Cândva, înainte să îmi amintesc cum verișoara mea mă îmbrăca în balerină și-mi aranja zulufii în fața oglinzii din camera de sus a bunicii, cu foarte puțin timp înainte, în aceeași casă, o fată foarte asemănătoare mie se confrunta cu o normalitate vast diferită de ce trăiesc eu acum. Cu 30 de ani în urmă, avortul făcut în casă, ilegal, era la fel de normal cum sunt prezervativele astăzi. Mamele și mătușile noastre au fost de multe ori foarte aproape de a-și pierde viețile din cauza avorturilor făcute în condiții nesigure și insalubre. 10.000 din ele le-au și pierdut, și asta doar în documentele oficiale.

Mătușa mea mi-a povestit într-o zi cum ajunsese în spital cu hemoragie și hemoglobina sub trei în urma unui avort autoindus. A refuzat și transfuzia de sânge de frică să nu ia hepatită din spital. Pe vremea alor noștri, avortul era metoda de contracepție aleasă când metoda calendarului, dacă o știai, eșua. Statul român și-a asigurat o creștere demografică accelerată, a cărui rezultate s-au văzut ani buni în orfelinate, iar acum se văd pe străzi. Multe din ele sunt invizibile și sunt ținute ascunse, ca niște moșteniri rușinoase, prin case sărace, cu îngrijitori dedicați, sau prin diverse centre. Nu exista o pastilă care să-ți inducă avortul, neștiind nici în ce săptămână ești însărcinată, mai ales dacă aveai menstruația neregulată. Nu te puteai duce la medic de frică să nu afle cineva. Multe avorturi erau făcute în stadii avansate, prin ingerarea a diverse tincturi toxice, alcool sau introducerea de obiecte în uter. Unele femei luau pumni în stomac. De multe ori, nu putea fi provocat avortul, iar în urma traumatismelor suferite și a stresului la care mama era supusă, mulți copii s-au născut bolnavi, prematuri, ori au murit la naștere. Fie ei, fie femeile. O altă femeie din familia mea a născut un copil care suferă de oligofrenie, în urma unei încercări eșuate de avort, dar și în urma unor bătăi grave primite pe motiv că a rămas însărcinată. 35 de ani mai târziu, ea rămâne singurul lui sprijin. Statul s-a mai asigurat și să țină un popor întreg înfrigurat, înfometat și speriat de moarte, uimit apoi că oamenii nu vor să-și întemeieze familii. Pedepsindu-și aprig cetățenii că nu sunt pregătiți financiar sau emoțional să devină părinți, sau că refuză să aducă alte ființe vii care să îndure astfel de condiții. Să-i țină needucați și într-o bulă absolută, în care oricine, oricând putea deveni inamicul său. Statul român s-a asigurat ca cel mai mare inamic al femeilor începând cu 1966 să fie chiar propriul lor corp. 

Acum 30 de ani, corpul meu putea fi străin și de mine. Putea să mă lase baltă când aveam nevoie să-mi țină partea, deși nu ar fi avut cum, pentru că nu știam nimic despre cum funcționează sau cum să am grijă de el. Nu aș fi știut ce sunt fazele menstruale, când ovulez, cum sau când trebuie să-mi vină menstruația. Nu aș fi știut că pot rămâne însărcinată dacă un bărbat ejaculează în mine, poate nu aș fi știut nici când să zic „da” sau „nu”, nici că-mi place, nici că mă doare. Aș fi fost purtătoarea unui organism complex despre care știam mai nimic. E un gând foarte îndepărtat de mine și-mi închipui că așa s-ar simți dacă rămâneam cu lucrurile pe care le știam despre sex la 13 ani: că o să mă doară când fac sex prima oară și o să sângerez, că nu voi simți nevoia să o fac prea des, asta e ceva de băieți, că e păcat să mă masturbez, că e rușinos și trebuie să o fac doar când mă îndrăgostesc, că îmi cresc sânii și îmi trec coșurile de pe față când o fac. Și cam atât.

De ovulație am aflat abia pe la 20 și ceva de ani iar singura educație sexuală de care am avut parte a fost de pe Internet, de pe canalul de YouTube al unei tipe din State. De la ea am auzit pentru prima oară de termeni precum feminism sau slut-shaming, dar și despre boli cu transmitere sexuală, infecții vaginale, orgasm, plăcere, monogamie, pornografie, misoginism, contracepție, relații abuzive, avort. Informațiile pe care le-am consumat fascinată, video după video, au provocat printre cele mai semnificative schimbări în mentalitatea, percepția și educația mea. După ce m-am uitat la toate videourile ei, de abia așteptam în fiecare săptămână să posteze ceva nou. Povesteam colegelor la școală ce învățam și condamnam la mine comportamente venite dintr-un misoginism profund internalizat. Mă simțeam mult mai bine în legătură cu corpul meu, căutam ce îmi place și ce nu și devenisem foarte deschisă în legătură cu acest subiect, în timp ce îmi rezervam multe necunoscute. Doar că toate aceste lucruri au fost posibile datorită faptului că 1. aveam acces la net, 2. știam să folosesc și dețineam un PC și 3. știu engleză de mică. La vremea aia, adică prin 2013, milioane de fete din România nu aveau aceste privilegii, iar rezultatele se văd și acum în cifre.

România e țara cu cea mai mare rată de mame minore din Europa. Tot aici trăiește și cea mai tânără bunică din lume, la 23 de ani. Diferența de acces la informații dintre persoanele privilegiate și cele defavorizate e enormă. Cele mai vulnerabile dintre noi nu doar că nu primesc un minimum de educație sexuală, nici măcar pe cale informală, dar au și acces restricționat la avort. Conform unui nou raport de la Asociația Moașelor Independente, doar 20% dintre spitalele publice din România fac întreruperi de sarcină – există județe întregi unde nu poți beneficia de acest serviciu medical. Adaugă aici că vii dintr-un mediu abuziv, nu ai venituri, nu ai o educație, stai într-un loc izolat, nu ai mașină. Societatea și Biserica îți spun că te bate Dumnezeu dacă-l păstrezi. Ce faci când statul și oamenii care ar trebui să aibă grijă de tine te lasă la greu? La cine te duci?

Totuși, situația e maxim câteva tonuri înspre roz dacă ești mai degrabă privilegiată. O serie de stories de la Centrul FILIA care citează experiențele femeilor cu ginecologi m-au făcut să citesc terifiată, story după story, experiențe cumplite și traumatice. Avorturi făcute pe viu, printre jigniri, fără empatie, fără grijă după procedură. Fără să știi ce ți se întâmplă. Sângerări. Țipete. Cuvinte degradante. Umilință. Unde este demnitatea femeilor în România? Poate undeva între o ușă de biserică și un club de noapte, bătută într-un cui ruginit în care poți călca oricând, fiindcă nu știi când îți vine rândul. Când se rupe prezervativul, când n-au funcționat anticoncepționalele, când a eșuat contracepția de urgență. Sau când nu ai zis o clipă „da”.

Alegerea Franței de a include dreptul la avort ca drept constituțional reprezintă o rază de speranță pentru sănătatea femeilor și pentru democrație. Chiar dacă avortul era deja permis în Franța și nu se preconiza vreo încercare de a-l scoate din legalitate sau reglementa, Franța a făcut o alegere avangardistă având în vedere contextul politic mai larg. După abrogarea Roe V. Wade din SUA, în urma căreia 24 de state și teritorii au anulat sau îngreunat dreptul la avort, s-au format tensiuni în jurul subiectului – în ce condiții poți avorta, dacă o mai poți face, alături de volatilitatea acestui drept. Fiecare stat din SUA are autonomie de a decide singur un cadru legislativ pentru dreptul la avort. Traducere? Pe jumătatea teritoriului Statelor Unite nu poți face o întrerupere de sarcină. Unele state permit avortul doar până la un număr de șase săptămâni, altele dacă viața mamei e în pericol, sau dacă sarcina s-a produs ca urmare a incestului sau violului. Pentru oricare din aceste situații, trebuie să dovedești printr-un proces în instanță că nu poți duce sarcina până la capăt. Dacă, totuși, reușești să faci avort, riști condamnarea penală.

Dacă SUA par un tărâm îndepărtat, ale cărui alegeri politice credem naiv că nu ne afectează, o poveste similară are loc mult mai aproape de România. În 2020, Polonia a îngreunat accesul la avort, care era și înainte oricum destul de greu de obținut. Acum, e practic imposibil. Poți beneficia de avort doar dacă sarcina e rezultatul unei agresiuni sexuale, sau dacă viața sau sănătatea mamei e în pericol serios, nu și dacă fătul riscă să se nască cu anumite afecțiuni congenitale grave. Legea anti-avort din Polonia e printre cele mai restrictive din Europa, iar acest cadru legislativ este un rezultat direct al unei colaborări între Biserica Catolică și partidului conservator PiS. În ciuda protestelor ample care au avut loc în 2020, reprezentate de un simbol cu fulger roșu, statul polonez continuă să forțeze femeile să nască împotriva voinței lor. În ciuda faptului că e considerat un război cultural împotriva propriilor cetățeni de Investigative Europe, sau încălcare a drepturilor omului de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statului polonez nu îi pasă de jumătate din populația sa. 

Îmi amintesc că îmi povestea un amic de o prietenă de-ale lui care se mutase temporar în Polonia să studieze. Au prins-o acolo restricțiile din timpul pandemiei, apoi s-a abrogat legea anti-avort. Fata rămăsese însărcinată, iar ca urmare a restricțiilor de călătorie, nu putea să meargă în altă țară pentru o întrerupere de sarcină. Era deja gravidă în câteva săptămâni. Asta este acum povestea oricărei fete și femei din Polonia: trebuie să călătorești în afara țării, din proprii tăi bani, într-o perioadă de criză pentru tine. Supusă la toate schimbările hormonale din corpul tău chiar din prima săptămână de sarcină, poate singură sau nu, poate cu o situație materială ok sau nu, dar cu siguranță înspăimântată și vulnerabilă.

Viața mea până în momentul ăsta chiar nu e atât de lungă. Doar 27 de ani mă despart de a fi mama sau mătușile mele, de a fi trăit cu teama de propriul meu corp și de orice persoană care mă înconjoară. O mână de amintiri și un cumul de experiențe trecute pe lângă mine care, odinioară, mi se păreau la ani lumină distanță. Îi simțeam ca sute de ani de progres și evoluție, îi simțeam ca pe „acum nu se mai întâmplă așa ceva, azi poți să faci orice”. Mă simțeam fals protejată de iluzia timpului trecut care n-a reușit să facă mare lucru pentru noi, femeile, până astăzi. Mă sperie că toți pașii în direcția bună pe care i-am făcut până acum sunt reversibili. Mă dezgustă să știu că sunt folosită ca instrument politic, că oricând îmi poate dicta altcineva ce să fac cu propriul meu corp, că unii mă văd pe post de incubator uman. Ca o unealtă de accelerare forțată a populației, a mâinii de lucru capitaliste. Ca pe un obiect a cărui soartă e volatilă, dependentă de sisteme și ideologii, de nevoi demografice și economice, care nu are autonomie sau reprezentare politică de a lua decizii în favoarea sa. 


Câte mame minore, câte fete răpite, câte femei moarte la ATI rămase fără suflu cât sistemul doarme? Câte nașteri pe trotuar? Cu câtă putere ții cu dinții de ce a fost și va rămâne întotdeauna doar al tău?