„Klaus și Barroso” e de ceva vreme în cinematografe și pare să mai stea o – asta înseamnă că a prins bine la public. Sigur te-ai lovit și tu măcar o dată de afișul sau trailer-ul lui, sau măcar ai auzit că a mai ieșit un film în care joacă Micutzu. La prima vedere, pare un nou film de tipul „Taximetriști” sau „Teambuilding” – ceea ce și e cumva.
Prima dată îți sare în ochi cum e realizat filmul din punct de vedere vizual și te lovește puternic. Toată acțiunea se întâmplă într-o singură locație, în clubul unde lucrează Klaus și fratele lui, Barroso – bodyguardul clubului. Cred că cel mai bun cuvânt care să descrie locul acela e kitsch. Totul e foarte țipător, aproape agresiv, iar ca stil e și hawaiian și chinezesc simultan – un palmier luminos, o statuie chinezească, cămăși cu flori. Și, cum am spus, tot filmul se derulează doar în spațiul ăsta haotic, ceea ce dă o senzație de artificialitate și aduce a scenetă pentru TV.
Povestea începe cu Klaus (Adrian Nicolae), care a împrumutat bani de la cămătari ca să investească în crypto. Ca să iasă din încurcătură, îl încurcă și pe fratele lui, Barroso (Cosmin „Micutzu” Nedelcu) și organizează în clubul unde lucrează o petrecere a burlacilor. Tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin enervante, încep să se perinde pe acolo și lucrurile degenerează.
Mi s-a părut haotic și dezorganizat să ai atâtea personaje care tot intră și ies, care spun glume cel puțin neinsipirate și care îți creează o senzație constantă de cringe. Klaus e acel șmecheraș descurcăreț care iese dintr-o belea și intră într-una și mai mare, Barroso e clasicul băiat dur la suprafață, care nu știe să zâmbească, dar sensibil și inimos. Cei mai enervanți mi s-au părut burlacii, care, evident niște looseri, se dau deștepți și îndreptățiți să-și bată joc de toată lumea. M-am bucurat, în schimb, să-l văd pe Șerban Pavlu jucând un rol complet atipic – un vecin bleg care nu înțelege ce se întâmplă și crede că s-a întâlnit cu masonii. Parcă nici Klaus și nici Barosso nu au destul loc în filmul ăsta, iar povestea e despre toți acești oameni și despre niciunul în același timp.
Mădălina Craiu a venit ca o gură de aer proaspăt când am văzut-o și chiar am avut o reacție de „Doamne, în sfârșit joacă cineva ok în filmul ăsta”. Dar personajul ei e discutabil. Practic, grupul burlacilor a avut strălucita idee de a o chema pe Alis pentru un moment de striptease. Așa cum era de așteptat, ei se comportă ca niște maimuțe cu ea, care are un număr atipic și semi-artsy. Nu înghite la nesfârșit remarcile deplasate și renunță pur și simplu – dar de aici prezența ei în film aproape că nu mai are sens. Pare că cineva a avut doar un gând scurt despre personajul ei și s-a oprit. Lui Micutzu i se aprind călcâiele după ea, iar singurul motiv pentru care Alis rămâne la petrecerea ratată e doar să-i reteze politicos avansurile stângace.
Și cine să se ofere să-i dea sfaturi de relație romanticului Barroso decât fix femeia cu haine scumpe și aparent fără inimă – Vera (Victoria Răileanu). Ca soție a proprietarului barului, are autoritate și îi joacă pe toți pe degete. Dar din nou, de la un punct încolo nu mai știi ce caută nici ea acolo.
Deci, în ceea ce privește personajele – haos. Poate și din cauză că filmul are regie colectivă, așa cum scrie pe generic, deși prin unele locuri apare Bogdan Theodor Olteanu ca regizor. Oricum ar fi, multe lucruri lipsesc filmului ăstuia.
Apoi, mai e și treaba asta cu „film fără înjurături”, care pare să fie o unealtă importantă în PR-ul filmului. Ce-i drept da, nu se înjură, deci nu te păcălește nimeni. Barroso e cel care are grijă să nu se încalce această regulă, încă de la începutul filmului și continuă să le interzică tuturor să vorbească urât până la sfârșit. Poate inițiativa asta a plecat de la faptul că celelalte comedii recente au fost criticate pentru că erau vulgare și au vrut să zică tare și clar că filmul ăsta nu e așa.
Oricum, este ceva familiar în situațiile și personajele filmului. Pe oamenii ăștia îi știi, îi vezi mai mult sau mai puțin în fiecare zi. Despre ei nu face nimeni filme. Deci, pe de o parte, e bine că se întâmplă asta. Totuși, m-a iritat tocmai faptul că i-am văzut reprezentați așa în film, foarte schematici și generici, unii fără să încerce măcar să trezească simpatie.
Per total, de multe ori am știut exact că s-a întâmplat ceva la care trebuia sa râd. Și apoi să-mi fie reamintit din nou, ca la proști. E ca atunci când cineva îți spune o glumă proastă, tu nu râzi, iar el începe să-ți explice gluma, de parcă problema ar fi că n-ai înțeles, nu că n-a fost funny. Just stop.
Bine, am râs și eu de 2 ori. Dar nu am râs-râs. Era mai degrabă gândul că dacă tot am venit la un film de comedie, să și râd cât sunt aici. Cât despre cei 10 adolescenți care mai erau în sală – mă așteptam să se distreze mai mult. Dar la un moment dat o parte din ei chiar au plecat de tot, după multă foială – și pe bună dreptate. Cred că ce a ajutat filmul să rămână atâta timp în cinematografe e PR-ul puternic și speranța oamenilor că se duc la o comedie românească să râdă. „Poate de data asta va fi ok, nu ca celelalte”. Ghinion. Mai avem de așteptat.
