Ziua primului solo trip. Am așteptat de mult timp să călătoresc singură și chiar mă bucur că am găsit curajul acum, la 20 de ani. Deși mulți mi-au zis „nu ești sănătoasă” sau „mai gândește-te o dată”, am reușit să o fac.

Am mers cu jumătate de oră înainte în gară ca să mă asigur că voi fi în tren, nu pe lângă el. Totul se simte ca un fever dream. Mi se pare că oamenii sunt toți obosiți și parcă ar avea ceva cu mine de se uită atât de lung. În fine, încerc să-mi caut un loc sigur – să fii într-o gară singură ca femeie pare un pic scary, din păcate așa a făcut societatea să fie. Aștept trenul și întârzierea lui crește de la 5 la 13 minute. Apoi la 17. E undeva în jur de ora 0:30. Fac câteva poze și îmi dau seama că, fără să vreau, am petrecut o oră degeaba în gara asta. Dar mă gândesc că altfel n-aș fi avut ocazia să observ oamenii. 

Vine trenul după cum a promis. Ușa i se deschide manual. Îmi vine să zâmbesc.  Mă uit la o tânără și începem să râdem. A fost suficient să ne înțelegem din priviri. Locul mi-e într-un compartiment unde e cald și încerc să nu adorm. În căști, Denis de la The Motans cântă „Valuri mari” și îmi dau seama că în momente ca astea trăiesc așa cum vrea inima și sufletu’.

În Vințu mă dau jos și mă bucur că n-am adormit, altfel city break-ul ar fi fost la Timișoara. În gară la Vințu se anunță un tren în viteză la linia 4 – trebuie eliberată. Am rămas surprinsă de viteza cu care marfarul circula și atunci am înțeles de ce s-a repetat de vreo 3 ori să fie linia liberă. 

Iau în sfârșit trenul care duce spre Sibiu. Mă asigur de 2 ori că e trenul bun și mă urc. Mă așez liniștită, iar în fața mea sunt 4 scaune libere. Mă gândesc că într-un fel sau altul, trenurile sunt parcă mai prietenoase în zona asta a țării. În Moldova cele mai comune sunt cu locuri 2 câte 2 sau grupate câte 4. Deasupra mea bate o lumină caldă. Mi se pare că e un moment în care viața lovește diferit. E genul ăla de core CFR memory când călătorești noaptea și ești liniștit. Mă sună mama sa mă întrebe cum sunt și râdem împreună. Mi se pare amuzant cum la 4 dimineața sunt pe drum spre un trip random. Pun asta la cutia cu amintiri din suflet și îmi continui drumul cu trenul. 

Cobor din tren și e doar ora 6. Pe stradă mai sunt doar eu cu cei care ies la alergat. Mă duc să revăd câteva amintiri din prima mea excursie la Sibiu. Ajung cumva pe Strada Felinarului și când ies de acolo văd un răsărit superb. Urc mai departe și ajung la o statuie unde acum mai bine de jumătate de an aveam o poză cu prietenii mei. Mă opresc și îmi fac și eu câteva poze cu camera, deși cel mai greu e să setez focusul manual.

Mă mai rătăcesc pe străzi și văd o hartă a Sibiului. Aflu de acolo că aparent există o aplicație a orașului. Văd ce e de făcut și merg spre Parcul Belvedere. Credeam că stau bine pe orientare până văd că nici Maps nu mă mai ajută. Mă tot învârte în cerc. Asta mă face să merg printr-un pasaj pietonal și să-mi dau seama că e cel mai curat pasaj pe care l-am văzut până acum. Aflu că totuși Maps are o funcție de live view prin care îi arăți unde ești și aplicația îți pune săgeata pe drum – ca la proști. E atât de digitalizat totul încât nu ai de ce sa te temi că nu te descurci în alt oraș. 

Ajung în sfârșit într-o stație de autobuz. Autobuzele sunt și ele asemănătoare cu ce avem pe la Cluj. Mai merg un pic pe jos până în parc. Ajung acolo. Oh, what a breathtaking view! Rămân fascinată câteva minute bune acolo. E un loc frumos de care nu știam. Mă simt ca într-un concediu la munte. E răcoare și înnorat, exact cum îmi place mie. Sunt obosită un pic, dar recunoscătoare că am făcut asta de una singură. Mă simt de parcă am cucerit lumea când stau singură pe vârful unui deal. 

Merg să iau micul dejun și mă gândesc la ce aș mai putea face cu timpul rămas. Nu e mult și vreau să fie de calitate. 

Îmi savurez cafeaua și mă gândesc între timp să merg la Astra. Iau repejor un autobuz – mi se pare că în genul ăsta de excursii solo sau într-un oraș nou e mai drăguț să mergi pe jos sau cu autobuzele lor. Zic asta după ce acasă mă pregătisem emoțional să cheltui banii pe taxiuri. Nu, e mai bine așa. Uite că o parte din drumul spre Astra e închis și autobuzul nu mai poate intra. Cobor cu vreo 2 stații înainte și am de mers pe jos vreo 20-30 de minute. Nu protestez, e răcoare și mi-e bine fizic și emoțional, mai ales după cafea. Un grup de oameni s-a nimerit în fața mea. Iau asta ca pe un semn să rămân în spatele lor. Ei merg încet, deci așa am să fac și eu. E timp bonus să mă bucur de aproape-păduricea care ne duce spre Astra. E un sentiment frumos și cam tot ce îmi doream pe azi. 

Ajung. Muzeul ăsta este exact lucrul de care aveam nevoie. Mă simt ca într-un sătuc unde pot sa fac ce vreau fără să mă privească cineva urât și fără să mă țină cineva din scurt. Mă pierd intenționat ca un copil aici. Îmi umplu camera de fotografii și sufletul de amintiri. Văd lucruri pe care nu mi-am imaginat că o să le văd. Văd peisajul de pe lac și parcă mi se taie respirația de mulțumire. E totul atât de simplu și totuși atât de frumos. Și îmi aduc aminte că în viață nu-mi trebuie nimic mai mult. Îmi trebuie doar timp. Restul se rezolvă de la sine. 

Plec și de aici ca să prind trenul. Repede iau busul. Cobor mai devreme. Fugă pe cea mai frumoasă stradă din Sibiu. Apoi repede la gară. Aflu de la mama că am transbordare de la Sibiu până la Loamneș. Îmi scăpase detaliul ăsta. Fug in gară să aflu de unde pleacă autobuzul. În gară nicio informație. Lumea se comportă de parcă ar fi prima zi când se face transbordare. Întreb niște oameni de unde pleacă autobuzul și îmi zic probabil de la autogară. Fug la autogară, întreb un șofer – nu e de aici, nu știe de unde se ia. Fug înapoi în gară. 10 minute până la autobuz și încă nu știu unde trebuie sa ajung. Merg în stația de busuri de oraș și întreb niște tineri. Se nimerește ca ei să meargă cu același autobuz pe care îl tot caut eu. Mă liniștesc. În momente ca astea aș fi stat mai relaxată dacă era cineva cu mine. Aș fi știut că dacă rămân în Sibiu, măcar am cu cine face haz de necaz. 

Urc în bus, apoi după călătoria asta ajung la tren. Tot timpul de pe tren îl dedic retrăirii amintirilor și somnului. Fac o recapitulare a tot ce s-a întâmplat într-un timp atât de scurt. 

Mă gândesc că a fost totul atât de rapid și se simte ca un vis. Mă bucur de curajul pe care l-am avut și că tot tripul a mers eficient, fără incidente. Mă uit pe pozele ce le-am făcut și mă minunez cât de fericită arăt. E un lucru mare și pentru mine, dar mai ales pentru copilul interior care și-a promis asta. Cu siguranță e o experiență ce merită 100% repetată. 

Cobor din tren și mă uit cum el își continuă călătoria, iar pentru mine e pauză. Rămân 2 minute pe peron și îmi dau seama că tot ce am trăit nu a fost vis – a fost aventură, a fost iubire de sine. Și mai presus de toate, a fost curaj.