Ideea a prins contur în liceu, când am hotărât că nu voi mai posta nimic pe social media. Mi-am șters pozele de profil de pe Facebook, Instagram, dar am păstrat postările anterioare. M-am întrebat de ce simt nevoia să pun poze cu mine, poze cu mine și alții, cu locuri în care am fost. Răspunsul a fost că îmi plăcea atenția; tuturor ne place. Dar uram faptul că o parte din stima mea de sine venea din asta. Îmi plăcea să urmăresc numărul de like-uri, stăteam cu sufletul la gură în speranța că vor apărea și comentarii de la oameni pe care nu-i prea cunoșteam. Comentariile de la prieteni nu aveau același impact, aveam aprecierea lor deja, dar era bine și așa. Mai bine decât nimic.
Am decis să fac asta și pentru că abia citisem „Franny și Zooey” și căram inconștient un citat oriunde mergeam: „Tot ce face lumea în general e atât de – nu știu cum -, nu neapărat rău, nici măcar nedemn, nici măcar stupid. Doar că-i ceva atât de neînsemnat și de lipsit de sens și de – întristător. Dar partea cea mai gravă e că, dacă te apuci să duci o viață boemă sau să faci alte năzbâtii de felul ăsta, te trezești că ești la fel de conformist ca toată lumea, numai că-n alt sens.” Voiam să ies din standarde, așa cum probabil vor toți la 18 ani. Credeam că dacă sunt conformistă „în alt sens”, măcar așa voi fi în categoria mai puțin numeroasă. Cine n-ar vrea să se simtă main character în poveștile altora?
În perioada în care încă mergeam la liceu și purtam măști chirurgicale, mi-am anunțat puținii prietenii pe care-i aveam că vreau să fac un experiment. Le-am spus că mi-am schimbat telefonul cu un Nokia tip cărămidă. I-am rugat să-mi dea doar sms-uri sau să mă sune, deși era greu să tastez. La școala, nu am simțit atât de mult lipsa smartphone-ului. Erau doar unele momente în care stăteam singură în bancă sau pe hol sau la coadă la baie, în care nu știam ce să fac cu privirea. Sa mă uit în gol pe geam? Să-mi privesc picioarele? Am devenit obsesiv de conștientă de fiecare gest, de la cum îmi mișcam mâinile și până la expresia feței. Par confuză? Încruntată? M-am uitat prea insistent la persoana x? Oare ce crede despre mine y? Îmi clatin destul de mult brațele în timp ce merg? Cand țineam smartphone-ul în mână nu aveam problema asta.
Dupa ore, când așteptam pe trotuar să mă ia cineva cu mașina (am crescut într-un oraș fără trafic infernal), mă surprindeam băgând mâna în buzunar după telefon. Nu știam cum să fac cele zece minute de așteptat să treacă mai ușor. Așa am început să număr mașinile care-mi treceau prin față. Le numărăm așa cum auzisem în filme că numără copiii oi înainte să adoarmă. O oaie, două oi, trei oi, patru mașini, cinci mașini, șase mașini. Sau încercam să găsesc mașini cu alt număr de înmatriculare în afara de AR. Satisfacția cea mai mare era când dădeam de câte un BV sau SB.
Când a venit starea de urgență, situația s-a schimbat. Prietenii mei vorbeau în fiecare zi pe grup, se sunau pe Facetime, vorbeau prin poze. Le simțeam lipsa. Aveam impresia că pierd o parte importantă. Dar n-am vrut să mă opresc, trebuia să duc luna la capăt cu Nokia. Bineînțeles că pentru orele online foloseam laptopul. Tentația de a scoate telefonul din sertar era tot mai mare, așa că mi-am făcut un program pe ore. Aveam ore de citit, ore pentru serial, ore pentru învățat, ore de teme pentru meditații și seara ore de stat cu familia. Rutina mă ținea în priză.
Cel mai puternic efect Nokia se resimțea în momente de aparentă absență, momente în care mă uitam în gol, în casă, pe stradă, la liceu. Mă surprindeam gândindu-mă la tot felul de probleme, idei, amintiri care mă stresau. De ce am mințit-o pe doamna educatoare în grupa mare? De ce am reacții impulsive cu părinții? De ce mă prefac că nu-mi pasă de părerea celorlalți? Și, uneori, lucrurile se puneau cap la cap. Îmi rezolvam inconștient probleme pe care le-am evitat mult timp. Sau măcar găseam posibile explicații.
Când am ajuns la finalul lunii, am scos smartphone-ul din sertar și am băgat cartela. Am deschis Instagramul și totul a revenit la normal. Nici măcar nu am simțit că luasem o pauză. Era ca și cum nu s-a întâmplat nimic. S-au adunat mii de mesaje pe grup și Insta a luat-o razna. Nu-mi apăreau toate mesajele. Dar după ce deschideam 10 poze și dădeam refresh, apăreau încă 10. Nu am stat să trec prin toate. Un an mai tarziu încă mă trezeam cu poze și mesaje scoase din orice context.
Patru ani mai târziu, după ce telefonul a ajuns la bunica, perioada Nokia încă mă urmărește. Nu am mai postat nimic în feed de atunci, singurele rămășițe ale perioadei de dinainte sunt story-urile ocazionale. Chiar și acum mă simt vinovată când pun story-uri mai des de o dată pe lună. De parcă un gram din stima mea de sine încă vine din aprecierea celorlalți.
