Puțin context înainte de a vă descrie cum a fost să alerg (mă rog, mult spus alergat) la primul meu maraton. Niciodată nu le-am avut cu alergatul, la școală mai mereu fiind printre ultimii la proba de viteză. Într-o seară, m-am trezit pe grupul de anunțuri al clasei cu un mesaj din partea profului de sport prin care ne anunța că cine participă la o cursă de 5 km primește automat un zece și nu mai este nevoit să dea proba de rezistență la alergat. Am dat click pe link-ul care ducea spre site-ul maratonului și am văzut că întreg proiectul avea și un scop umanitar. În plus, ca s-o spun și pe aia dreaptă, mi-am spus că luând zecele pe participarea la cursă, nu o să mă mai stresez la final de an dacă am sau nu suficiente note și voi putea chiuli liniștită. 

Așa că, mi-am sacrificat un somn lung și copios de duminică și la opt dimineața am plecat cu zero chef și motivație spre zona unde avea să aibă loc cursa, mai exact lacul Noua din Brașov. Ajunsă acolo, o ușoară anxietate m-a cuprins, văzând mii de oameni de toate vârstele, de la copii de grădiniță la persoane ce mi-ar putea fi lejer bunici. Mi-am prins numărul de identificare cu ace de siguranță pe tricou și m-am dus spre zona unde avea să înceapă temuta cursă de 5 kilometri, pe care nu eram sigură că aveam să o și duc la capăt.

După ce am văzut ce diversitate de lume este, mi-am spus că e mai probabil ca extratereștrii să fi construit piramidele decât ca eu să termin pe primul loc. Așa că scopul meu a fost următorul: să nu fiu ultima persoană care termină cursa. Să dăm cărțile pe față, dacă până și tanti de șaptezeci de ani care merge în baston mă întrecea, ar fi fost clar un semn de alarmă că o duc mai prost decât cred cu mobilitatea.

Așa că, iată-mă la start printre mii de oameni dornici să-și miște picioarele și să-și crească ritmul cardiac. Sinceră să fiu, vibe-ul bun și veselia din jur m-au făcut să uit de dorul patului călduț de acasă, făcându-mă și pe mine dornică să particip la cursă. Inevitabilul s-a produs: 3, 2, 1, start! Toată lumea a început încetișor să se miște spre pădurea ce înconjoară lacul. La început, să spunem prima jumătate de kilometru, am alergat și eu ușurel, simțind deja cum inima mea dansa mai ceva ca nuntașii la o horă. Apoi, când a fost vorba să urc la deal prin pădure, altfel a stat treaba. 

Mă holbam ca vițelul la poarta nouă la hârtoapele din pădure ce se vedeau în fața ochilor mei. Însă, simțeam că grupul de mămici ce au ieșit mai mult la bârfă decât să alerge se apropia și nu-mi permiteam să risc să mă întreacă. Am tras de picioarele mele, care brusc păreau a fi plumbul lui Bacovia, și am reușit să ajung la porțiunea de drum circulabilă, asfaltată pentru mașini.

Aici, lucrurile au fost ceva mai ușoare. Tot la pas, tiptil tiptil am mai mers o bună bucată din drum, iar când drumul o lua la vale, acceleram și eu puțin, ca să simt totuși că sunt la un maraton, nu la plimbărica de dimineață. Fun fact, nu cred că interesează pe cineva, dar eu tot am să menționez că am văzut excremente de urs pe drum. 

După primii patru kilometri, eram cam stoarsă de vlagă, însă puteam simți cum zecele ăla mă strigă la pachet, cu toate cafeluțele pe care urma să le beau chiulind de la sport. Alergând la vale spre linia de finish prin pădure, am simțit din nou adrenalina pompându-mi prin vene. Ajunsă la final, pot spune că m-am simțit bucuroasă că chiar am fost capabilă să duc cursa la capăt, și chiar mai devreme decât mă așteptam. Mizam că o să îmi ia mai mult de o oră și în patruzeci de minute am fost gata, plină de transpirație și roșie în obraji. 

Cu ocazia cursei am primit și prima mea medalie de participare, care se află acum deasupra capului meu și care acum că mă gândesc, e posibil să cadă peste mine în somn dacă vreun cutremur se ivește noaptea. Chiar m-am simțit bine participând, lucru de-a dreptul șocant pentru mine. Chiar și mai dubios de atât, aș participa bucuroasă și la alte maratoane, chiar dacă știu că n-am să fac performanță în domeniu. Este bizar cât de bine m-am simțit restul zilei și cât de multe sarcini am fost capabilă să duc la final. Cred că o astfel de cursă e o combinație drăguță între sport, comunitate și spirit civic și nu a fost pe atât de greu pe cât mă așteptam să o duc la capăt. Cursa asta m-a făcut să realizez că nu trebuie să fii Usain Bolt ca să participi la un maraton, ci doar să te bucuri de moment, să ajungi să apreciezi că ești înconjurat de oameni faini care sunt acolo pentru a face o faptă bună, fie pentru sănătatea lor, fie pentru o cauză caritabilă.