Lavinica Mitu e din Slatina și a debutat anul acesta cu volumul de povestiri, „Bărbatul fără cap”. S-a născut cu opt ani înainte de căderea comunismului, perioadă în care i-au crescut și personajele din volum, iar înainte să ia scrisul în serios a lucrat în marketing. Acum locuiește în București, de unde nu vrea să plece niciodată, fiindcă acolo a găsit cultura care i-a lipsit în copilărie. În orașul ei natal nu erau cinematografe, iar spectacole de teatru nu se jucau decât odată la câțiva ani, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Prima întâlnire cu un scriitor a avut loc datorită profesoarei de română și a marcat-o mult timp. 

Lavinica Mitu este și ea eleva care a crescut auzind de la părinți că „unde e matematică se face școală, unde nu e matematică, nu se face școală”, dar asta nu a împiedicat-o să scrie încă din gimnaziu. Este eleva care nu s-a simțit la locul ei într-o clasă de matematică-fizică și care, câțiva ani mai târziu, s-a răzbunat scriind o carte. Este convinsă că mama ei regretă puțin că nu a lăsat-o să fie mai mult ea însăși, dar după ce a născut, Lavinica Mitu a ajuns să fie și copilul care a înțeles de ce mama ei a insistat atât – „Tot ceea ce fac părinții, o fac din iubire”. „Bărbatul fără cap” este un volum în care majoritatea protagonistelor sunt fetițe aflate în căutarea părintelui pierdut. Unele dintre ele cartografiază orașul în funcție de amantele tatălui, în timp ce altele se luptă cu loteria geneticii: au ajuns să moștenească trăsăturile nepotrivite din familie. 

Am întâlnit-o pe Lavinica Mitu la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT, cu emoțiile unui scriitor care a debutat cu doar patru luni înainte de festivalul de literatură și cu emoțiile unui cititor care își vede unul dintre scriitorii preferați (Manuel Vilas) la câțiva pași distanță de canapeaua de unde am avut interviul. Invitația la festival a fost o surpriză și gândurile precum „ce să fac eu acolo, nu sunt în stare” nu au ocolit-o, dar și-a făcut curaj să participe. A ajuns la un eveniment unde tinerii pot întâlni scriitori la ei în școală, unde le pot pune întrebări și unde pot vorbi liber și argumentat despre cărțile care le-au plăcut. 

Ați spus într-un interviu că în adolescență ați ajuns din întâmplare la o lansare de carte, care v-a schimbat percepția asupra scriitorilor. Ce anume s-a petrecut acolo?

A fost ceva atunci. Nu îmi aduc aminte ce s-a vorbit, nu am înțeles nimic din ce s-a vorbit. Eram în clasa a 10-a și am fost duși cu arcanul de profesoara de română la biblioteca din oraș. A fost o atmosferă, nu știu ce anume. Din momentul acela, chiar dacă eu cochetam deja cu scrisul – în acei parametrii în care poți cocheta cu scrisul în gimnaziu și liceu – mi-am dorit să fiu scriitor. Dar nu mi-am dorit să fiu scriitor pentru a scrie o carte, ci mi-am dorit să lansez și eu o carte.

Mama chiar m-a întrebat: „ți-ai planificat evenimente, dar la Slatina? Fiindcă toată viața ai spus că la Biblioteca Județeană din Slatina, cândva, îți vei lansa cartea.” O să fac și un eveniment acolo, că nu se poate să ratez tocmai orașul natal. A fost momentul decisiv pentru mine, momentul când am știu că vreau să fac asta. Că a venit destul de târziu, a fost partea a doua, dar momentul acela rămâne în memoria mea punctul de plecare.

Cum a fost lansarea cărții? S-a ridicat la așteptările din copilărie?

Oh! Am fost puțin supărată inițial, când editura m-a anunțat că prima lansare va fi la Bookfest, deși prietenii m-au încurajat: „măi, e mare lucru să ai lansarea la Bookfest.” Știam că acolo e o mare nebunie, un haos total. Nu m-am dus foarte încântată, știam că va fi o lansare scurtuță, că va fi foarte multă lume, că vor fi lansări peste tot.

Am crezut că sunt foarte curajoasă, dar în momentul în care am intrat în Romexpo mi s-au înmuiat picioarele, mi s-a tăiat tot suflul și am zis că eu nu pot să fac asta. Aveam lansarea la 18:30, la 17:45 era doar familia, și am spus: asta este. Și atunci au început să vină oameni care nu îmi spuseseră că vor veni, oameni pe care nu-i mai văzusem de ani buni. A fost cu lacrimi, cu „nu mă faceți să plâng, că îmi stric machiajul”, cu foarte mulți oameni, nebunie, superb a fost.

Cum de ați debutat acum, chiar dacă visul exista încă din copilărie?

Dorința de a scrie și de a deveni scriitor a fost tot timpul, doar că nu am avut încredere în scrisul meu. L-am lăsat acolo, deoparte, într-un sertar, nu am avut curaj să îmi arăt scrisul. Atunci când l-am cunoscut pe actualul meu soț, el m-a încurajat să mă înscriu la un curs. Am trecut de preselecții și așa mi-am dat seama că trebuie să iau în serios ce scriu.

Debutul a venit ca o surpriză, pentru că nu mi-l planificasem acum. Da, știu, am debutat la 42 de ani, dar nu eram încă pregătită să fac asta din punctul meu de vedere, mă gândeam că mai trebuie să treacă niște ani. Doar că s-au legat poveștile acestea și momentul când mi-am dat seama că sunt legate într-o carte, am zis hai să văd ce fac cu ea. Cred că sunt aproape patru ani de când tot lucrez la textele acestea și simțeam nevoia să mai lucrez. Nu erau gata din punctul meu de vedere și nu ar fi fost gata niciodată, dar a venit presiune din partea soțului și din partea unei prietene.

„Bărbatul fără cap” vine și cu un subtitlu: „Dicționar de la ora șase fix”. În volum totul pare că se învârte în jurul unui dicționar, unele povești au propria lor definiție, în timp ce în altele copilul e pus de mamă să caute cuvintele necunoscute în Dicționarul general al limbii române al lui Vasile Breban. Dar de unde vine „ora șase fix”?

Sinceră să fiu, în momentul când am trimis manuscrisul la editură, am lăsat acest subtitlu și m-am gândit că poate nu vor accepta titlul, că vor veni cu alte propuneri. Titlul a fost luat așa cum l-am pus eu și a apărut și subtilul, dar nu știu de ce l-am pus acolo. Am simțit nevoia să îl pun din inconștient și a rămas așa.

La șase fix pentru că este ora la care femeile din primul text se întâlnesc la Mănăstirea lui Radu Vodă, la grupul de suport pentru cei care au persoane care au trecut prin alcoolism. E o oră pe care eu am avut-o notată cu ghilimelele de rigoare în agenda mea aproape un an de zile. Pentru că am mers la un astfel de grup și cumva a rămas lipită de mine ora șase fix cu multe semnificații. În momentul în care au apărut definițiile în povestiri a apărut și acest subtitlu.

De ce ar citi tinerii „Bărbatul fără cap”?

Pentru că este o poveste despre relațiile din familie, despre dinamică și, mai mult decât atât, despre cum un copil percepe realitatea. Aceasta a fost practic povestea esențială, ce se întâmplă în mintea unui copil? Cum vede el realitatea, comparativ cu felul în care o văd adulții? De aceea am și ales ca poveștile să fie spuse, majoritatea dintre ele, cu vocea unui copil. Ca adult, ai tendința de a cenzura, de a nu fi sincer. Se strâng multe lucruri în maturitate și atunci nu poți să fii atât de naiv și atât de sincer cum este un copil. Provocarea mea a fost să intru în mintea unui copil și să spun povestea cu vocea unui copil pentru a-i păstra naturalețea, pentru a-i păstra sinceritatea.

Tinerii se pot întreba ce este oare în mintea lor, pot vedea cât de diferite sunt percepțiile unui adult. Se pot da puțin în spate și își pot privi cumva părinții cu alți ochi. Pot înțelege de ce aceștia fac anumite lucruri, care pe ei îi revoltă.

Ce stă în spatele cărții?

A-ți iubi părinții este ceva ce nu poți controla, poți să-ți iubești părinții, chiar dacă nu ești de acord cu ei. Și e normal să se întâmple asta. Mesajul cred că este: părinții ne rănesc de foarte multe ori fără să își dea seama, iar noi îi iubim fără să ne dăm seama. De câte ori nu spune un adolescent: „Te urăsc, mama!” „Nu îmi place mama asta, vreau altă mamă, vreau alt tată, vreau alți părinți. Nu vreau să fiu în familia asta!”? Dincolo de cuvintele acestea este foarte multă iubire, care cred că este organică, nu o poți controla.

O definiție a volumului?

Poate fi percepută ca o carte tristă. Mulți nu au văzut-o așa, m-am bucurat când mi-au scris cititori și mi-au zic că: „Băi, dincolo de toată durerea care e aici și de toate lucrurile întunecate, în fiecare text a fost o mică strălucire, un pic de bine, un pic de zâmbet.” Despre asta e viața până la urmă, nu se poate să fii nici fericit pe linie, nici să fii nefericit pe linie. Cumva le ai pe ambele.

Și despre echilibru a fost până la urmă și definiția acestei cărți, să găsesc un echilibru în toate și să înțeleg de ce ca adult vezi viața într-un anumit fel și cum te impactează toată experiența din copilărie, pentru că o iei cu tine. Iei cu tine experiența ta, iei cu tine copilăria părinților tăi și copilăria bunicilor tăi. E moștenirea aceasta pe care o cari în spate, o ai într-un rucsac invizibil și pe care nu o conștientizezi. Și te întrebi: „oare de ce fac lucrul ăsta? De ce sunt așa?” Pentru că nu te-ai născut astăzi, tu, din ceva, din neant. Ai în spate strămoși care ți-au dat, și ți-au dat, și ți-au dat. Uneori e greu de dus bagajul ăsta, dar alteori poți să înveți ce să faci cu el și să îl transformi în ceva. Nu știu, eu zic că l-am transformat în ceva bun până la urmă.

Alexandra Clapa are 21 de ani și e studentă în anul III la Facultatea de Litere din Cluj. Scrie și editează pentru Gen, Știri ca să rămână ancorată în realitate.

Editor text: Roxana Stan 

Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.