Ești ceea ce mănânci?

Jurnal de călătorie prin diferite tulburări alimentare.

Text de Patricia Cîrtog
Fotografii de Irisz Kovacs
Publicat: 23.10.2021

Aceasta este povestea tulburării mele alimentare, cu care încă mă confrunt. Tulburările de alimentație sau „eating disorders” sunt probleme legate de sănătatea fizică, mentală și emoțională ce duc la comportamente disfuncționale în relație cu corpul. Este o poveste sinceră, dar dureroasă și cu multe descrieri explicite. Am ales să ofer cât mai puține detalii legate de kilograme, înălțime, IMC, calorii, deoarece pot afecta persoanele care suferă de tulburări de alimentație și nu numai. Știu cum văd eu cifrele atunci când cineva vorbește despre alimentație: „Eu am slăbit mai puțin!”; „Păi era mai slab/ă decât mine, nu avea de ce să își facă griji”; „Hii, mănâncă mai puține calorii decât mine!”.

Iunie 2013. Am 10 ani și tocmai am terminat clasa a IV-a. Sunt o fată cu obrăjori grăsuni, port cordeluțe colorate și mă joc de-a profesoara. Din cauza răcelilor de care nu scap în niciun anotimp, nu prea pot face sport, iar medicamentele îmi dau poftă de mâncare. În bucătărie, în spatele televizorului, familia mea ține sucul. Mama zice că eu beau cel mai mult suc din casă, indiferent că e negru, galben, cu acid sau fără. La o masă de prânz, mama îmi spune că ar trebui să avem grijă la ce mănânc. Îmi atrage atenția că am luat în greutate și îmi spune că, dacă am ambiție, voi reuși să dau jos câteva kilograme. Mă pufnește plânsul. Urmează să țin prima mea dietă. Până în clasa I, am locuit cu tataie și mamaie în oraşul Sibiu. Cu mamaie mergeam la biserică. Îmi plăcea să mănânc anafură şi să privesc cum ard lumânările. Tataie mă pregătea pentru viață – m-a învățat să mă dau pe role, să joc șah, să pescuiesc şi să mă leg la șireturi. Dimineața îmi ungea pâinea cu unt și miere, iar mamaie îmi încălzea laptele. Eu eram fericită. Mama și tata spun că mă răsfățau. Toată vacanța de vară din clasa a IV-a, respect regimul alimentar impus de mama. Nu mai beau ciocolată caldă sau suc. Nu mai mănânc după ora 18:00 și primesc două pătrățele de ciocolată sau o felie de prăjitură la prânz. În rest, nimic dulce. În timp ce mă joc prin curte, mama povestește cu o prietenă: „Trebuie să avem grijă puțin, azi-mâine e domnișoară. Cum se va simți dacă râd copiii de ea?”, îi spune.
Un studiu  publicat de Europe PMC și PubMed Central arată că 34% dintre fetițele de cinci ani țin diete cel puțin uneori. 28% dintre ele spun că ar vrea să arate ca vedetele de la TV. 40% dintre fetele între cinci și nouă ani și-ar dori să fie mai slabe.
Septembrie 2013. Clasa a V-a începe cu multe complimente legate de aspectul meu. Fosta doamnă învățătoare mă privește și spune: „Ce ambiție, tu, Patricia! Bravo!”. Învăț că a slăbi este o realizare.
„Sunt studii care arată că, de fapt, complimentele care vizează aspectul fizic le fac pe femei să se concentreze asupra felului în care arată, iar faptul că aspectul fizic le este evaluat poate să nască sentimente de rușine”, Zeineb Dakhel, medic rezident și psihoterapeut de familie în supervizare.

Locuiesc în comuna Șura Mică, județul Sibiu, și sunt elevă la școala de aici. Are doar 300 de elevi și câțiva profesori cu multă voie bună. Dansez în trupa școlii, am note de zece, particip la olimpiada de română și la concursuri de tot felul – de scris, de dans modern sau popular, de limba engleză. Mama predă română și engleză la școala din sat, așa că petrecem mult timp împreună. Suntem amândouă implicate în proiecte școlare și povestim despre asta. Îi spun mamei totul și știu că ea e cea mai bună prietenă a mea.

Tata muncește la o fabrică din sat, unde e gestionar. Seara vine acasă obosit, așa că nu suntem prea apropiați. Fratele meu e cu șase ani mai mare decât mine și a plecat la un liceu militar când eu aveam nouă ani. Se întoarce doar în weekend-uri, când mama gătește friptură și mâncăm prânzul împreună. Îl consider un erou și le povestesc celor din jur despre uniformele pe care le poartă și plantoanele pe care le face. Asta nu ne oprește, desigur, să ne certăm de fiecare dată când vine acasă.

Visez să intru la un liceu de top din Sibiu, la filologie. Pentru că iau note mari la evaluare, părinții mei mă conving să urmez un profil real. Îmi spun că voi avea mai multe opțiuni la facultate și în alegerea carierei.

Patricia face o plăcintă cu mere ghidată pe Facetime de bunicul ei. Șura Mică.

Septembrie 2017. Intru pe poarta Colegiului Național „Octavian Goga” din Sibiu, considerat un liceu de prestigiu în județ. Urmează să învăț în clădirea care mi se pare prea mare și lipsită de culoare. Am 15 ani și părul prins în două cozi. Puțin speriată, încep clasa a IX-a.

Fac naveta Șura Mică-Sibiu într-un autobuz mereu plin. Te poți așeza oricând în gumă de mestecat, miroase a vechi şi a transpirație. Plec de acasă la 7:08 și mă întorc la 15:45. Ajung printre primii la școală și mă pun în a doua bancă, pe rândul de la geam. Am nevoie de mult curaj ca să traversez clasa până la rândul de la perete, așa că nu mă ridic prea des din bancă. Întoarsă acasă, fac teme până seara.

Colegii mei sunt premianții fostelor lor clase, așa că mă depășesc cu ușurință la învățătură. Ei nu ascultă Andra, Alina Eremia sau Maxim, la fel ca mine. Aud pentru prima oară de Cigarettes after sex, The Neighborhood sau Billie Eilish. În pauze, povestesc despre seriale ca „Stranger Things” sau „Teen Wolf”. Eu n-am urmărit niciodată un serial. Mă simt inferioară și confuză. Încerc să pun întrebări, să mă prefac că știu despre ce e vorba și râd strident. Încerc să mă adaptez.

În generală, la școala din Șura Mică, era mișto „să ai forme”, iar în vestiarele din sala de sport făceam concurs – cine poartă cea mai mare mărime la sutien. La liceu, multe fete poartă tricouri oversized, de culori închise, cum nu am mai văzut până atunci. În generală, mulți colegi ascultau manele, băieții își doreau să vadă fete cât mai puțin îmbrăcate, iar fetele dansau provocator. În generală, să îți iei cel mai mare corn cu ciocolată și un suc de la magazinul din sat arăta că îți permiți să mănânci bine. La liceu, în Sibiu, când ieșim de la școală, aud adesea: „Merg să-mi iau un covrig, că nu am mâncat nimic azi.” În găștile de fumători, un coleg spune: „Căștile în urechi și o țigară sunt micul meu dejun”, iar ceilalți îl aprobă.

În generală, un corp solid însemna sănătate și avuție; la liceu –  mâncare nesănătoasă și lipsă de control. O parte dintre colegele mele din Sibiu țin diete și vorbim adesea despre metode de slăbit.

Cu timpul, mă împrietenesc cu colega din spatele meu – o fată cu păr lung și zâmbet frumos, pasionată de cărți și de engleză. Ne petrecem împreună pauzele, când ne plimbăm pe holurile liceului și povestim.

Sunt la profilul științe ale naturii, bilingv engleză. La prima evaluare la limba engleză, iau 26 de puncte din 50; toți colegii mei iau peste 40. Mi se întâmplă des să pronunț cuvinte greșit. La o prezentare în fața clasei, am spus „double dicker”, în loc de „double decker”. Notele mele sunt de nivel mediu, nu trec de șapte la matematică sau de șase la fizică. Sunt dezamăgită de mine, dar nu pot face mai mult. Îmi petrec toată ziua învățând.

Sunt invidioasă pe colegele mele. Iau note mai mari decât mine, urmăresc filme și seriale, au mai multe cunoștințe generale și majoritatea sunt mai slabe decât mine. Într-o pauză, un coleg îmi spune: „Bă, Patricia, ce corp solid și nelucrat ai”. Mă rușinez. Plină de furie și descurajare, decid că vreau să slăbesc. Sunt sigură că, dacă am ambiție, voi reuși să dau jos kilogramele în plus. Voi fi din nou printre cei mai buni.

Încerc să țin regimul alimentar din copilărie, însă nu mai reușesc. Mă abțin să mănânc ciocolată, covrigi sau pâine, dar atunci când pierd controlul, mănânc până la dezgust. Seara, biscuiții cu cremă sau prăjiturile mamei îmi amorțesc fricile. Uit de grija că profesorul de matematică mă va umili la tablă sau că voi pronunța cuvinte greşit la engleză. Dimineața, merg spre stația de autobuz cu dureri de burtă.

În aceeași perioadă, mama începe să țină regim alimentar. O aud dimineața când se cântărește și îmi vorbește adesea despre diverse metode de slăbit. Seara, facem amândouă aerobic, urmărind un video de pe internet. Nu îi spun că îmi doresc să slăbesc, dar îmi dezvolt o strategie. Eu și mama avem aproape aceeași înălțime și greutate, în jur de 1.50 și puțin peste 55 de kilograme. Dacă ea își dorește să slăbească, iar eu mănânc mai puțin decât ea, cu siguranță voi slăbi și eu. Când mâncăm împreună, sunt atentă să am în farfurie mai puțin decât ea. La amiază, mâncăm trei feluri, iar seara luăm o masă mai ușoară, cum ar fi iaurt cu cereale sau lapte cu biscuiți. Uneori, mama gătește macaroane cu brânză pe care le iubesc încă din copilărie. Acum, însă, nu mai pun zahăr deasupra și dau la o parte stratul gros de brânză. Nu prea mai au gust.

Iulie 2021. Tocmai am absolvit liceul. În livingul de acasă, beau o limonadă cu sirop de soc alături de mama. Îi pun toate întrebările care mă macină și pe care nu am avut curaj până acum să le spun cu voce tare.

De ce voiai să slăbești când eu eram în a IX-a?

Am început să fiu atentă la ce mănânc de vreo trei-patru ani, pentru că intervine și menopauza. Prevăd că o să mă îngraș și prefer să am grijă decât să fiu nevoită să dau șapte-opt kilograme jos.

Deci tu nu poți accepta schimbarea corpului tău, odată cu menopauza.
Ba da, într-o anumită măsură, dar, dacă pot face ceva în sensul ăsta, de ce nu? Acum sunt într-o anumită situație, deci trebuie să-mi controlez greutatea. Iar eu am început să țin regim odată cu tine. Tu voiai să scapi de câteva kilograme în perioada aia și atunci am zis că eu te ajut pe tine, tu mă ajuți pe mine și slăbim amândouă. Niciodată nu m-am gândit că asta ar putea să-ți facă rău.

Un studiu realizat în Marea Britanie de Mental Health Foundation, arată că mai bine de 60% dintre femeile din Anglia cu vârste cuprinse între 60 și 70 de ani și aproximativ 80% dintre femeile de 54 ani sunt nemulțumite de corpurile lor.
Patricia și mama ei stau de vorbă în sufrageria familiei.

Noiembrie 2017. Urmăresc un documentar despre viața Prințesei Diana. Iar am mâncat mulți biscuiți și mă simt prea plină. Aud pentru prima oară termenul „bulimie nervoasă” și înțeleg că se referă la a-ți provoca vărsături după ce mănânci. Nu sunt atentă mai departe. Sunt prea curioasă să încerc și eu.

A doua zi, după ce iau prânzul, merg la toaletă. Mama a ieșit să ducă de mâncare câinelui, așa că sunt singură. Îmi bate inima foarte tare. Înainte să-mi provoc vărsături, mă simt speriată, dar nu îmi pot explica de ce. E ceva necunoscut. Totuși, dacă aș ieși din toaletă fără să încerc, ar fi un eșec. Realizez că nu e timp de gândit – mama se poate întoarce oricând. Îmi împing degetele în gât și vărs.

Când mă duc la chiuvetă, mă privesc în oglindă. Am fruntea vânătă și ochii înlăcrimați. Mă simt urâtă și murdară. Mă spăl repede, îmi șterg urmele și mă îndrept spre camera mea. Am multe teme de făcut.

În următoarea săptămână, continui să vărs prânzul. Până la cină, am amețeli și mi se înfundă urechile. Mă simt slăbită și adormită. Îmi e rușine de fiecare dată când ies din toaletă și mi-aș dori să afle mama. În același timp, mă ascund cât de bine pot.

Timp de trei săptămâni, încerc încontinuu să duc la sfârșit ciclul de supraalimentare-vărsat. Nu doar la prânz, ci și seara. Încep să slăbesc, iar asta îmi oferă satisfacție. E ca și cum nu plătesc bilet la concertul dietelor. Trișez. Mănânc tot ce îmi doresc – plăcinte cu brânză și măr, pâine, covrigi –, dar nu cresc în greutate. Dar scade și capacitatea de concentrare. La școală, profesorii mi se par reci și îmi e greu să fiu atentă la ore. Iau șase la matematică, patru la fizică, cinci la geografie. Nu mă mai plimb cu rolele, nu mai dansez, nu mai fac nimic din ce mă pasiona – nu mai am timp.

Acasă, mama observă că ceva este schimbat la mine. Nu mai am energie și sunt tristă. În timp ce restul familiei pune schimbarea pe seama adaptării la liceu, mama simte că este ceva mai mult.

Decembrie  2017. Seara e cel mai ușor să ascund vărsăturile, pentru că dau drumul apei de la duș. Când ies din baie, mama e fix în fața ușii și mă privește. E speriată. A aflat.

Îmi e foarte rușine și îmi mușc buzele. Parcurgem împreună holul, care mi se pare mai lung ca oricând, până în dormitor, fără să scoatem o vorbă.

    — De ce faci asta?

    — Pentru că mă simt grasă. 

Mama mă așază pe cântar. Eu încep să plâng. Îmi arată că am slăbit trei kilograme în mai puțin de o lună. Apoi, mă strânge la piept, amândouă așezate pe marginea patului din dormitor. Îmi e foarte frică.

După ce mă liniștesc, îi spun că îmi doresc să mai slăbesc trei kilograme, să scot prăjelile și dulciurile din alimentație. Evit să îi spun cum mă simt la școală. Nu îmi place să fiu vulnerabilă. Vreau ca mama să creadă că îmi place la liceu și că m-am adaptat. Vreau ca mama să creadă că sunt puternică.

Patricia în grădina casei sale din Șura Mică

Iulie 2021.

         — Mie îmi plăcea cum arătai în clasa a IX-a, îmi spune mama. Țin minte că te îmbrăcai cu ceva și ziceai: „Na, uite ce grasă sunt!”, iar mie mi se părea că arăți foarte bine. A fost groaznic să te văd că vomiți. În același timp, mi s-a părut că ai vrut, într-un fel sau altul, să te văd. Atunci, mintea mea a început să caute soluții.

Soluția propusă de mama a fost să mergem la nutriționist, iar eu am acceptat.

Ianuarie 2018. În cabinetul nutriționistului, o încăpere îngustă și plină de rafturi cu cărți, simt că nu am aer. Citesc: „Mănâncă sănătos!” de vreo 16 ori, în timp ce el îmi prezintă un Powerpoint despre importanța unei alimentații sănătoase. Mă simt atacată de nutriționist. Îmi spune că biscuiții cu cremă de ciocolată sau coronițele cu cașcaval nu sunt mâncare, ci calorii goale care nu mă hrănesc. Dar acestea sunt fix alimentele în fața cărora eu pierd controlul. Mă simt rușinată. După aproximativ o oră, rețin că bucata de brânză mâncată la prânz nu trebuie să depășească mărimea degetelor arătător și mijlociu lipite unul de celălalt. Și că latte-ul îngrașă.

Apoi, mă așază pe cântar. Mă întreabă ce alimente nu agreez și îmi oferă un plan alimentar. Ideea de a ține regim mă face să mă simt diferită și îmi demonstrează că am o problemă. Eu nu vreau să am o problemă. Vreau să cred că sunt o adolescentă normală, care varsă când se simte prea plină.

Iulie 2021. Îmi doresc să aflu cum i s-a părut mamei acea ședință.

          — Mie chiar mi-a plăcut nutriționistul la care am fost prima oară.

          — Mie nu.

          — Tu aveai niște așteptări de la mine și de la el fără să ne spui. El era acolo să-ți arate cum poți mânca sănătos, atât cât ai nevoie, fără să te îngrași. Eu i-am spus la telefon că vomiți. Mi s-a părut diplomat că nu a adus asta în discuție. Nu era de domeniul lui să afle de ce faci asta, ci doar să-ți ofere o alternativă pentru a slăbi.

Patricia mănâncă un papanaș specific ardelean din brânză de vaci cu o linguriță de gem de casă.

Ianuarie 2018. O perioadă, mama gătește după regimul alimentar recomandat. Îl accept, chiar dacă nu cred că mi se potrivește. Nu mai vărs prânzul și cina, însă vărs atunci când mănânc „calorii goale” – prăjituri, patiserie.

La școală, mă împrietenesc cu Laura, care devine colega mea de bancă. Laura ascultă Bosquito, la fel ca mine. Mergem împreună la cursuri de dans hip-hop. Renunțăm după două luni, dar ne distrăm. În vacanța de vară, mergem cu clasa într-o excursie la mare. Ne jucăm volei, mâncăm iaurt înghețat și seara cântăm pe plajă. Nu mă mai interesează modul în care arată corpul meu. Mă simt iubită.

Septembrie 2018. Am 15 ani și sunt în clasa a X-a. Scriu poezii în timpul orelor de chimie, port haine hippie și îmi place biologia. Împreună cu Laura, mă înscriu la diverse voluntariate la asociații care sprijină copiii din medii defavorizate sau la festivaluri locale.

Nu îmi mai compar alimentația cu a mamei și nu mai vărs. Nu știu dacă mai am sau nu cele trei kilograme în plus din clasa a IX-a, dar nici nu îmi mai pasă. Simt că sunt apreciată și utilă.

Septembrie 2019. Mă îndrăgostesc de Șerban, un coleg de clasă inteligent și carismatic. Mă înscriu la clubul de dezbateri coordonat de el și participăm la concursuri. Împreună, deschidem un club de povești, unde citim proză scurtă și împărtășim păreri. La începutul clasei a XI-a, eu şi Şerban suntem împreună. Alături de el, mă înscriu în Consiliul Județean al Elevilor Sibiu și devin coordonatoarea Biroului de Presă. Am multă energie și încredere în mine. Notele mele încep să crească, iau opt și nouă la matematică şi fizică.

Februarie 2020. Rămân adesea peste program pentru clubul de debate sau cel de povești. Particip la ședințe cu consiliul elevilor. Încerc să nu ratez piese de teatru sau concertele din oraș. Sunt foarte ocupată, iar asta mă face să mă simt capabilă și motivată. Nu țin cont de ceea ce mănânc. Când mă privesc în oglindă, remarc că încep să slăbesc. Cei din jur mă complimentează și mă admiră.

Martie 2020. De când am intrat în starea de urgență, mă simt dezorientată. Nu mă descurc prea bine cu tehnologia, așa că întâlnirile pe Skype, Zoom sau Discord îmi provoacă anxietate. Pot părăsi localitatea Șura Mică doar cu adeverință. Autobuzele nu mai circulă – devine tot mai greu să îmi văd iubitul sau prietenii.

Tata e singurul care mai merge fizic la serviciu. Fratele meu se întoarce acasă din Bucureşti, unde e student la Academia de Tehnică Militară. Împărțim camera, iar eu simt că nu mai am intimitate. Mă irită prezența lui prin simplul fapt că nu mai am un spațiu doar al meu. Ne certăm și ne contrazicem adesea – eu îi reproșez că nu a făcut patul, el îmi spune că sunt exact ca mama.

Mama rămâne și ea acasă. E speriată de incertitudinea din sistemul de învățământ. Încearcă să vadă această pauză ca pe o oportunitate de a amenaja curtea, de a avea grijă de grădină, de a face curățenie generală.

Mie nu-mi place s-o ajut pe mama. Vreau să am din nou proiecte la care să particip și să ajung acasă doar seara. Conversațiile la telefon îmi provoacă anxietate, așa că vorbesc rareori cu prietenele mele. Mă cert din ce în ce mai des cu Șerban. Mă simt singură. Și cred că am pus vreo două kilograme în primele două săptămâni de stat acasă.

Într-o dimineață, mă așez pe cântar. Îmi e frică să fac asta – știu că aveam 53 de kilograme când cei din jur mă admirau. Cântarul arată 56 de kilograme. Sunt furioasă. Simt că am eșuat.

Asociez kilogramele cu emoțiile – dacă mă întorc la 53 de kilograme, voi fi din nou veselă și iubită, cum eram înainte de pandemie. 

 

Încep să ies la alergat. Uneori, vin și fratele meu sau mama cu mine. Cu Linkin Park sau Vama în căști, dau ture în jurul terenului de fotbal din comună. După trei-patru kilometri, reușesc să-mi liniștesc furia. Nervii și neputința se scurg prin transpirație, iar epuizarea fizică îmi calmează anxietatea. Alerg aproape zilnic, așa că, în scurt timp, trei-patru kilometri nu mai sunt de ajuns ca să mă epuizeze. Alerg cam 10 kilometri când mama și fratele meu încep să se plictisească să mai vină cu mine: „Tu alergi mai mult ca noi și trebuie să tot stăm pe bancă să te așteptăm”, se plâng în glumă.

Vedem adeseori în media persoanele slabe fiind ilustrate ca populare, de succes, în relații satisfăcătoare și fericite, iar persoanele grase portretizate invers”, spune Cristina Petrescu-Ghenea, medic specialist în Psihiatria copilului și adolescentului. „În acest context, avem tendința de a asocia o greutate mai mică cu emoții pozitive și o stare de bine.” 
Patricia aleargă pe stadionul din Șura Mică.

Din aprilie până în mai, ajung la 51 de kilograme. Am renunțat la carne: „Vreau să protejez animalele”, le spun mamei și tatei. Dar eu îmi doresc doar să mănânc mai puțin.

Nu spun nimănui că nu sunt mulțumită de modul în care arăt. Vreau ca cei din jur să creadă că eu arăt bine fără să fac eforturi. „Arăți bine, dar să nu slăbești mai mult de atât”, îmi spun părinții mei. Când îl vizitez pe Șerban, îmi spune și el că am slăbit. Nu vreau să vorbesc cu el despre restricțiile mele alimentare, pentru că îmi este rușine.

Mai 2020. Pe Instagram, o urmăresc pe Anne-Marie – o bloggeriță din România ce vorbeşte despre sănătate mentală, protejarea naturii şi alte subiecte care mă pasionează. Îmi atrage atenția un videoclip de al ei despre yoga. Îmi place forma asta de mișcare, așa că încep să fac și eu. Pe canalul de Youtube „Yoga with Adriene”, recomandat de Anne-Marie, găsesc o serie de sesiuni numite „Yoga for weight loss”. „That’s my thing!”, îmi spun.

Dimineața, înainte de micul dejun, fac yoga pentru slăbit, apoi mănânc cu mama și fratele meu. Fratele meu are o farfurie cu omletă și mult cașcaval. Îmi amintesc că, până să îmi doresc să slăbesc, mama îmi pregătea și mie omletă. Iubeam acel cașcaval topit. Acum îmi pregătesc seara terci de ovăz. Este foarte popular pe Instagram să mănânci oatmeal dimineața – e sănătos și nu îngrașă.

La prânz, mama gătește aproape zilnic ceva dulce. Se bucură că are din nou ambii copii acasă și își face timp să încerce rețete de colăcei, plăcinte cu brânză, cozonac.

Porția mea de terci de ovăz nu e de ajuns cât să mă satur, așa că până la amiază sunt înfometată. La prânz, mâncăm ciorbă, felul doi și desert. După masă, mă simt plină. Îmi e rușine că am mâncat atât de mult. Când mama și fratele meu pleacă din bucătărie, merg la toaletă și îmi provoc vărsături. Seara, mănânc iaurt cu cereale, după care ies la alergat. Înainte de culcare, îmi e foarte foame și mă simt epuizată. Ca să adorm, îmi promit că a doua zi voi mânca un mic dejun gustos. Am în minte clătite, pâine prăjită în ou, peste care pun o linguriță cu miere, sau cereale în formă de bărcuțe de ciocolată. Dimineața, mănânc același terci de ovăz.

Iulie 2021. În starea de urgență, eram furioasă pe toată lumea. Pe prietenele mele, pentru că simțeam că nu mai suntem la fel de apropiate. Pe iubitul meu, pentru că nu apreciază cât de bine arăt. Pe fratele meu, pentru că nu mă laudă că alerg mult. Pe tata, pentru că nu știe nimic despre efortul meu. Pe mama, pentru că nu vede cât de mult sufăr. Am format un zid între mine și toți cei din jur, dar aveam nevoie să fiu văzută și iubită mai mult ca oricând.

       — În starea de urgență, erau zile în care eram foarte îngrijorată, îmi spune mama. Știam foarte clar că alergi mult, că nu mănânci cum trebuie. Aveai cearcăne.Vedeam tot felul de schimbări la tine – mâini reci, picioare reci. Când încercam să vorbesc cu tine, mă respingeai din start și te enervai.

Mai 2020. Tocmai am vomitat prânzul. Ies din toaletă în același timp în care mama intră în bucătărie. Ochii mei – mici și plânși – se întâlnesc cu ai mamei – îngrijorați și speriați.

        — Pati, iar vomiți? mă întreabă mama.

        — Da, mama. Și am nevoie de ajutor.

Ne așezăm la masa din bucătărie. Îi spun mamei că nu mai vreau să afle nimeni despre asta, iar ea respectă decizia mea. Îmi aduce aminte că nu mai am ciclu din luna martie. Îmi spune că mă vede fără vlagă și că e îngrijorată. Îmi propune să mergem din nou la un nutriționist. Îi explic că nu mai vreau. Cred că știu îndeajuns cât să fiu propriul meu nutriționist, iar cele 16: „Mănâncă sănătos!” din cabinetul primului specialist îmi creează anxietate și mâncărimi de piele. Mama propune să merg la un psihoterapeut. Sunt încântată de idee.

Aleg un psihoterapeut din Sibiu, pe care l-am cunoscut la un proiect de la consiliul elevilor. Prima ședință se desfășoară online, iar eu merg la o prietenă din comună, pentru că acasă m-aș simți auzită.

În timpul ședinței, îl văd doar de la umeri în sus. Nu mă pot deschide la început. Spun automat că vărs pentru că vreau să slăbesc și asta este o metodă ușoară.

     — Simt că, dacă mă îngraș, voi pierde controlul.

     — Problema ta nu este legată de alimentație, Pati, ci de emoții. Așa că, momentan, nu mă interesează ce mănânci sau cât de des verși. 

Patricia mănâncă ovăz fiert la micul dejun în Șura Mică, Sibiu.

Mă simt eliberată de rușine și înțeleasă. Nu mai sunt atât de dispusă să mă rănesc prin vărsături. Însă, ceea ce nu vărs, diger, deci trebuie să fiu atentă la ce mănânc. Încep să mestec gumă atunci când simt foame, pe care o arunc și iau alta imediat cum nu mai are gust. După puțin timp, mestec un pachet de gumă pe zi.

Iulie 2021. Până să ajung la psihoterapeut, nu am spus nimănui de ce mă ambiționez să slăbesc. Când mă gândeam la dorința mea de a fi cât mai slabă, mă consideram superficială și stupidă. Eram sigură că același lucru vor crede și ceilalți. Din exterior, am primit mai multe întrebări despre cum am reușit să slăbesc, ce mănânc, cât sport fac, iar asta m-a făcut să mă simt jenată. Dacă cineva m-ar fi întrebat „De ce slăbești?”, probabil că m-aș fi blocat. La terapie, am realizat că tulburarea alimentară e stâlpul meu de siguranță: „Când simt că totul se mișcă, eu știu că am 51 de kilograme.”

Iunie 2020. Când ieșim din starea de urgență, am 49 de kilograme. După relaxarea restricțiilor, primul lucru pe care vreau să-l fac e să merg la bunici la Sibiu. Îmi este tare dor de ei. „Vai, tu, mama, dar ce ai slăbit așa?” e primul lucru pe care mi-l spune mamaie. „Toate oasele ți le simt”, îmi spune tataie când mă ia în brațe. Mă simt judecată. Ei sunt îngrijorați, dar eu nu văd asta. Mi se aduc reproșuri, așa că nu mă mai simt în siguranță la ei. Tataie se miră că, de dimineață, în loc de pâinea cu unt și miere, mănânc o banană și beau o cană cu ceai verde.

Prietenele mele îmi spun că arăt foarte bine și mă întreabă cum am reușit să slăbesc, dar eu prefer să nu dau detalii. Pe de-o parte, nu vreau să încerce metodele mele. Pe de altă parte, mă simt rușinată că depun atâta efort pentru a slăbi.

Iulie 2021.

       — Mie mereu mi s-a părut că obsesia ta legată de modul cum arăți a fost your thing și că ai internalizat-o foarte mult. Eu nu te-am auzit niciodată să spui că te simți grasă sau că vrei să slăbești. Iar pe exterior, tu arăți foarte mult body positivity, îmi spune Șerban, fostul meu prieten.

„În continuarea există destul de multă stigmă și lipsă de educație care înconjoară tulburările de alimentație, ceea ce ne poate face să avem niște preconcepții despre cum ar trebui să arate sau să se comporte o persoană cu disordered eating. În realitate, cazurile sunt foarte diverse și variate”, explică psihoterapeutul Cristina Petrescu-Ghenea.

August 2020. Mănânc fructe, supe cremă și iaurturi cu 0% grăsime. Sunt tristă și îmi pierd interesul pentru aproape orice. Când ies cu iubitul sau cu prietenele mele, sunt atentă la cât mănâncă sau ce beau. Evit să merg la întâlniri unde știu că se va mânca și spun mereu că am mâncat acasă. Acasă, îi spun mamei că mănânc în oraș.

Aud din ce în ce mai des replica: „Cum ai slăbit așa, tu, Pati?”. Îmi provoacă furie. „Am început să fac yoga și îmi place mult să alerg. Instructoarea de yoga e vegetariană, așa că am devenit și eu”, răspund sec. Mama încearcă să găsească rețete de prăjituri fără zahăr, supe cremă şi legume la cuptor. Îmi cumpără migdale, nuci și tot ce observă că mănânc. Dar eu nu îmi doresc să am o alimentație sănătoasă. Amețeala provocată de înfometare îmi permite să mănânc ceva ce îmi place mult – chec, plăcintă sau biscuiți – ce nu mi-aș da voie să mănânc altfel.

Din dorința mamei, mai consultăm doi nutriționiști din Sibiu. Ambii mă tratează în același fel: mă așază pe cântar, îmi fac niște analize și îmi spun că sufăr de malnutriție. Îmi întind un regim alimentar cu zâmbetul pe buze și cu replica: „Pari o fată ambițioasă! Sigur vei reuși. Ne vedem peste o lună!”. Nu respect niciun regim și de fiecare dată ies din cabinetele lor dezamăgită.

Mă cântăresc în fiecare dimineață. Dacă am cu 400 de grame mai mult decât în ziua precedentă, sunt anxioasă. Dacă am mai puțin, sunt mândră de mine. La ședințele de terapie, realizez cum mă autosabotez și cât de dură sunt cu corpul meu. Asta îmi provoacă vinovăție pe care o liniștesc tot prin înfometare.

Septembrie 2020. Încep clasa a XII-a în pandemie, cu noi măsuri de protecție. E septembrie, iar eu îngheț într-o salopetă cu pantaloni lungi și geacă. Ceilalți colegi poartă tricouri sau rochițe. Nu mai am rezistență la frig și îmi e rușine că sunt atât de gros îmbrăcată pentru vremea de afară. Cu masca pe față și două cozi, mă alătur colegilor. Știu că observă cât de mult am slăbit și se întreabă ce am pățit. Din spatele meu aud:

    — Ce e cu paranteza aia între picioare, bă, fată?

Nu îi răspund. Este vocea aceluiași coleg care, în clasa a IX-a, mi-a spus că sunt „solidă și nelucrată”.

 Doi dintre profesori mă privesc cu îngrijorare și mă întreabă dacă am probleme de sănătate.

    — Sunt doar stresată, răspund.

Orele încep la ora 9:00, dar eu am autobuz doar la 6:45. Mai am câțiva colegi care fac naveta, așa că ne întâlnim în Parcul Cetății de lângă liceu. Ne bem împreună cafeaua și ne bucurăm de răsărit. E ultimul an petrecut împreună, pentru că se apropie bacul și vom merge la facultate.

Mie îmi e greu să mă simt bine dimineața. Îmi este foarte foame, pentru că nu iau cina de obicei. Mă simt amețită și am dureri de cap. Îmi iau la mine niște terci de ovăz pe care îl mănânc abia pe la ora 11:00. Răcoarea dimineții mă face să tremur și nu mă pot concentra la conversații. Mă interesează dacă ceilalți au mâncat micul dejun. Colegii mă întreabă adesea dacă sunt tristă și ce se întâmplă cu mine. Le spun că sunt doar obosită.

În timp ce eu le privesc competitiv și mă asigur că mănânc mai puțin decât ele, prietenele mele sunt îngrijorate de pierderea mea în greutate. Mă întreabă deseori dacă sunt bine, dacă am mai fost la nutriționist. Atunci când rămân peste noapte la ele, se asigură că au lapte vegetal și fulgi de ovăz. Eu mă simt controlată și rușinată. Evit orice discuție despre alimentație – îmi provoacă anxietate.

Iulie 2021.

    — Eu le-am promis fetelor că nu îți spun, dar și ele sunt foarte îngrijorate. M-au sunat odată și mi-au spus că au observat că mănânci foarte puțin și că uneori verși. Atunci am stat cu inima la gură – îmi era tare frică să nu aflu ceva și mai grav, ceva ce nu știam.

Îmi dau lacrimile când mama îmi povestește gestul fetelor. Mă simt văzută și iubită.

Patricia și mama ei iau prânzul împreună: Patricia mănâncă supă-cremă de legume, iar mama ei ciorbă de văcuță.

Octombrie 2020. Școala se desfășoară online. Fratele meu s-a angajat în Miercurea Ciuc, iar mama s-a reîntors la școală. Tata pleacă de dimineață la serviciu, iar eu rămân singură acasă.

Mă trezesc la 6:30. Mă așez pe cântar. Aceeași greutate ca ieri – mulțumitor. Fac sport, mănânc un măr și mă apuc de lucru – învăț pentru bacalaureat. Orele încep la ora 9:00. La prima pauză, merg să iau din frigider gustarea pregătită de mama – fructe tăiate felii. Le înfulec în timp ce dau scroll pe Instagram. Continui să învăț și să particip la ore. Pe la 12:00, mi se face foarte foame, dar aștept până la 14:00, când mama vine de la serviciu. Mâncăm prânzul împreună. Mama mănâncă ciorbă și felul doi. Eu mănânc legume la cuptor sau supă cremă.

    — Ce a mai spus Adi? mă întreabă mama, referindu-se la psihoterapeut.

    — Că fac progrese, răspund eu.

Mama ar vrea să mă întrebe de ce mănânc așa puțin, de ce am slăbit atât de mult și cât voi mai continua. Eu aș vrea să stau doar singură. Să mă închid în camera mea și să învăț.

     — Când începem un program alimentar? aud, după o lungă pauză.

     — Mai vedem, răspund.

Purtăm conversația asta des, dar eu simt că am alergie la orice legat de alimentație. Mi-e groază să merg iar la un nutriționist și mi-e groază să mănânc altceva în afară de fulgi de ovăz, fructe, legume și câteva supe cremă. Sunt anorexică, după cum spun articolele de pe internet.

După masă, continui să fac teme. Când nu mă mai pot concentra, decid să fac o prăjitură. În timp ce mestec cu mixerul, gust de prea multe ori din aluat. Mănânc caju din castronul de lângă mine. Iau și vreo trei biscuiți. Vărs. Apoi beau două pahare cu apă. Mă doare tare capul și amețesc. Reiau procesul de vreo două ori, până bag prăjitura la cuptor. Simt că am eșuat. Mă simt murdară. Pe seară, ies la alergat. Atunci când alerg, nu mai simt rușine, iar starea de epuizare îmi alungă zumzetul de critici din minte. Mă pun în pat, iar corpul îmi tremură. „Măcar am făcut tot ce mi-am propus”, mă gândesc înainte să adorm.

Patricia citește lista de ingrediente pentru prăjitura cu mere.

Martie 2021. Se apropie examenul de bacalaureat. Visul meu este să intru la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. Admiterea este pe baza mediei de la bacalaureat, iar ultima medie de anul trecut, la buget, a fost 9.80. Părinții mei îmi spun că nu e o problemă să intru la taxă, dar nu vreau să îi împovărez. Învăț zilnic și iau pauză doar seara, după ce alerg vreo opt kilometri.

Într-o seară, văd pe Facebook un workshop de terapie prin artă desfășurat în Sibiu. Se numește „Călăuza interioară”, iar eu mă simt într-un haos de ceva vreme. Iau decizia de a participa.

Ajung la workshop în fugă, după meditații. Sunt înfometată și stresată. În încăpere, este o lumină difuză, o canapea de un albastru pal și miroase a lemn de Palo Santo ars. Sunt înconjurată doar de femei între 20 și 50 de ani. Ne adunăm în cerc, facem exerciții de respirație, dansăm, pictăm și povestim. Aici nu contează cum arăt. Nu am cu cine să mă compar. Fiecare femeie este, în felul ei, frumoasă. Când ajung acasă, mă îmbrac cu o pijama pufoasă. Dorm toată noaptea ca un pui, cum ar spune tataie.

Septembrie 2021. Continui terapia prin artă în Sibiu. Cabinetul terapeutei mele se află aproape de pădure, iar în curte cresc mulți pomi fructiferi și o salcie. În sală, sunt două canapele colorate și o masă pentru pictat. Unul dintre pereți este plin cu rafturi cu vopsele acrilice, pensule, stilouri și creioane colorate. Miroase a ulei parfumat și în fundal răsună mereu muzică liniștitoare. Aici am dansat ciclul de supraalimentare-vărsare, împreună cu terapeuta mea. Melodia începe ușor, apoi devine din ce în ce mai rapidă, până se oprește brusc. Și se continuă trist. Am pictat singurătatea și am cântat oboseala.

Acum am 18 ani și 46 de kilograme. Încă mai vărs atunci când mă cert cu cineva sau nu reușesc să fac ceea ce îmi doresc. După ce dau afară tot ce am în stomac, mă liniștesc. Mama spune că vomitatul e o reacție a bolii. Eu cred că așa mă pedepsesc.

Încă mă înfometez. Atunci când o fac, încerc să mă gândesc că e mai multă nevoie de mine hrănită, lucidă și empatică decât de mine flămândă, amețită și nervoasă. Uneori îmi iese, alteori nu. Uneori îmi pregătesc prânzul – ciorbă de zarzavat, orez cu legume – mă așez în curte, la umbră, mestec încet și privesc florile mamei. Uneori frământ aluat de plăcintă cu gândul la bunicul meu. Alteori, îndes în mine o coroniță cu cașcaval și mă învinovățesc. Ascund ciocolată în dulap și o mănânc la mine în cameră, după care o vărs.

Am reușit să intru la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. În octombrie, mă voi muta la cămin. Frica mamei este că nu mă voi hrăni, că nu voi avea unde să îmi pregătesc ceaiul și mâncarea. Frica mea este că voi ajunge în alt loc cu aceleași metehne. Că voi privi noii colegi și le voi compara corpurile cu al meu. Că voi rata oportunități pentru că mă sperie ce se află pe meniu.

Nu vorbesc despre alimentație şi despre aspectul corpului tocmai pentru că nu mi-aş fi dorit să aud atât de multe poveşti legate de asta. Atunci când aud pe cineva că se simte gras şi ar vrea să slăbească, mă sperii pentru că mă identific cu povestea asta. Pentru că eu neg obsesia mea legată de corp, aşa că fiecare remarcă îmi aminteşte de ea.

Mă ajută să aud vorbindu-se despre mâncare cu drag. Să mă gândesc la tradiția legată de mâncare. Nu am vărsat niciodată plăcinta cu măr şi cozonacul bunicului meu. Nu am vărsat niciodată pâinea făcută în casă. În schimb, am vărsat mulți biscuiți sau prăjituri de la restaurant.

Patricia miroase plăcinta cu mere proaspăt scoasă din cuptor.

Îmi e dor de pâine cu unt şi miere. Îmi e dor de orez cu lapte şi cozonac cu ou fiert. De cereale bărcuță şi colac. Mi-ar plăcea să nu mai mint că am insuficiență la lactoză doar pentru că laptele vegetal are mai puține calorii. Dar încă îmi este frică să iau în greutate. Îmi e frică să aud: „Ai mai pus ceva pe tine”.

Adesea, mă întreb cine sunt eu. Am crezut mult timp în citatul: „Ești ceea ce mănânci”. Acum încep să mă îndoiesc. Vreau să cred că mâncarea nu e bună, nici rea, nici sacră, nici de aruncat la gunoi. Și vreau să cred că eu sunt mult, mult mai mult decât anorexică, bulimică sau orice alt diagnostic.

O privesc pe mama. Poartă o rochiță vaporoasă și are părul creț, prins doar cu o agrafă.

     — Tu cum te simți în legătură cu tot ce se întâmplă?

     — Mă simt neputincioasă… 

Ne luăm în brațe. Mama nu mă mai întreabă decât rareori dacă am mâncat sau dacă îmi este foame. I-am explicat că, dacă mă înfometez, iar ea îmi amintește că nu am mâncat, refuz să o fac tocmai pentru că m-a întrebat. Dacă am mâncat o cutie de biscuiți cu cremă fără să mă vadă, iar ea mă întreabă dacă am mâncat, voi merge să îi vărs.

Dar am observat că toate mamele își întreabă copiii dacă au mâncat. Toate mamele își vor copiii hrăniți și sănătoși. O apreciez că ar face orice ca să mă ajute. Că acum mă ia în brațe mai des și mă întreabă cum mă simt. Că, alături de ea, nu mă simt singură în tulburarea mea alimentară.

Am și un grup de prietene cărora le-am povestit despre problema mea. Văd că încearcă să mă ajute, chiar dacă nu le prea ofer ocazia. Văd că tataie îmi face, cum poate, plăcintă cu măr, când merg pe la el. Văd că oamenii mă iubesc. Și, poate așa, voi începe să mă iubesc și eu.

Călătoria mea prin tulburări alimentare nu se încheie aici, iar eu știu asta. Nu știu cât va mai dura până voi mânca înghețata ca desert, nu ca masă principală și îmi voi respecta foamea. Dar sper că, la un moment dat, voi spune că m-a învățat ceva folositor și voi fi sinceră.

Patricia Cîrtog are 18 ani, este din comuna Șura Mică, județul Sibiu, România, și studiază la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca.

Irisz Kovacs are 21 de ani și e din Arad. E studentă la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Editor text: Elena Stancu
Editor foto: Cosmin Bumbuț

Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: