Andre Rădulescu [pronumele: they/es] este activistix LGBTQIA+ și a fondat Identity.Education la Timișoara. Andre își concentrează activitatea pe utilizarea poveștilor ca instrument de schimbare socială și luptă pentru drepturi egale pentru comunitatea queer.
Hei, Andre, bine te-am găsit. Hai să povestim un pic de Identity.Education. Ce e, cum funcționează?
Identity.Education s-a născut în 2018, la început ca un grup informal, pentru că am întâmpinat provocări la înființarea organizației din cauza homofobiei instituționalizate de la judecătorie, așa că a durat procesul nostru de înființare un pic mai mult. Dar era important să venim în 2018 cu o alternativă și cu o reprezentare, având în vedere contextul referendumului de atunci și al discursurilor care au apărut în spațiu public, atât fizic, pe stradă, cât și online și din diverse alte reprezentări dureroase, frustrante și infuriating la adresa comunității. Și atunci a fost important să avem același coming out pe social media, să începem cu câteva mici evenimente sau câteva lucruri pe care puteam să le creem cu resursele zero pe care le-am avut chiar la început.
Și asta în 2019, la 11 luni, după ce am depus actele, am reușit să ne înființăm ca organizație și atunci am putut să intrăm în diverse proiecte și colaborări care să ne ajute să creștem și să ne dezvoltăm. Deci suntem o organizație înființată din 2019 și activitățile noastre s-au focusat strict în Timișoara, pe evenimente ce aduceau comunitatea împreună. În 2018 în Timișoara nu mai exista nici un spațiu al comunității, nici măcar un bar – cel mai recent se închisese în 2016, după ce s-a întâmplat la Colectiv – și alte provocări de ordin administrativ.
Și atunci era important ca Identity.Education să readucă comunitatea împreună, dar și în afara unui context doar social de întâlniri, de baruri. Așa că am profitat de contextul local din Timișoara, faptul că se pregătea Capitala Culturală Europeană, și atunci am putut să intrăm în colaborări, în diverse proiecte și diverse formări astfel încât să începem întâlnirile comunitare, dar și activitatea noastră pe artă și cultură. Fie să găzduim evenimente pe care le aduceam invitate din alte țări sau de la București, dar și încet, încet să creăm propriile noastre producții, fie că era vorba de expoziții, de alte tipologii de performance-uri sau de spectacole.
Așa că în momentul de față, Identity.Education este o organizație care produce evenimente culturale artistice, dar este și o platformă pentru persoane tinere, persoane din comunitate se pot baza atunci când doresc să creeze ceva sau au nevoie de un sprijin. În continuare oferim și serviciile comunitare, fie prin întâlniri comunitare, întâlniri mai mici, dar și servicii de consiliere pe care noi le oferim gratuit comunității. Sunt niște pachete pe care noi le oferim celor care au nevoie de acest fel de sprijin, printr-o bază de date cu medici sau terapeuți pe care noi i-am aprobat (n.n. ca LGBTQIA+ friendly).
Cum spune și numele, Identity.Education face și partea de educație, care înseamnă diverse ateliere, traininguri, workshopuri, prezentări pentru persoane non-LGBTQIA+. Dacă prin întâlnirile comunitare ne adresăm comunității și aducem în discuție subiecte importante, pentru că și comunitatea are nevoie de acest awareness și să ne înțelegem între noi, să ne educăm și reciproc, tot ce facem în exterior este pentru persoanele care nu fac parte din comunitate. Susținem de la cursuri în cadrul unor facultăți de la Universitatea de Vest din Timișoara, la ateliere pentru diverse organizații, ateliere pentru companii și diverse traininguri pentru autoritățile publice sau întâlniri de tip open discussion. Nu am stat neapărat la o masă rotundă, dar a fost un tip de întâlnire în care să înțelegem contextul și că aceste autorități care lucrează cu comunitatea, fie că își dau seama de acest lucru direct sau nu, e important să fie cât mai deschise și informate cu privire la provocările comunității.
Practic ați început activitatea în pandemie și înțeleg că munca cea mai grea a fost în atunci. Ce a însemnat asta? Cum v-ați adaptat?
A însemnat că putem să ne concentrăm pe activitățile pe care le avem în mediul online. Puteam să producem câteva lucruri care nu ne obligau să ne organizăm în spațiu fizic sau să printăm anumite lucruri, ceea ce a însemnat că ne-am putut organiza cu resurse puține în acea perioadă.
A însemnat, da, și o distanțare, totuși, în evenimentele comunitare, pentru că, da, poți să faci un brunch comunitar, doar că fiecare își gătește de acasă și mănâncă de acasă. Am avut astfel de evenimente. Nu e același lucru, dar măcar au fost ocazii de întâlnire și asta a fost așa, dintre evenimentele comunitare pe care am mai putut să le organizăm online, fiecare cum a putut să participe. Am încercat cât de mult am putut să găsim forme noi alternative la tot ce se întâmplă online. Au fost și evenimente pe care le-am putut organiza – pentru că mai erau și perioade de cazuri mai puține sau vară sau expozițiile, pentru că erau mai ușor de controlat, cu un public numărat. Ce a mai însemnat online-ul? Ne-a dat și nouă destul timp să putem să creăm și să producem materiale, și aici mă refer la două ghiduri pe care le avem și în continuare în variantă reeditată, un ghid informațional pentru persoane aliate, care răspunde la câteva întrebări de bază, inclusiv despre limbajul non-genizat în limba română, și un material informativ pentru familiile persoanelor LGBTQIA+, cu răspunsuri la întrebările pe care noi, când ne facem coming out-ul, le primim foarte des. Nu toată lumea din comunitate are energia, dispoziția, timpul sau dorința neapărat de a intra în acest proces alături de familie și atunci un mic ghid este util atunci când unele dintre întrebări sunt chiar foarte greu de răspuns sau provoacă uneori foarte multă anxietate.
Astea au fost câteva lucruri pozitive pe care le-am făcut în timpul pandemiei și ne-au dat ocazia să le scriem, să le creăm, să le edităm și să ne gândim ce vrem să facem și noi, mai ales în contextul care era Timișoara atunci, așa nume Capitală Culturală Europeană. Asta trebuia să se întâmple în 2021, dar s-a decalat pe 2023 și atunci faptul că am putut să stăm noi să ne gândim creativ cu ce putem să contribuim să ne asumăm rolul de curatori ai unei stații de implementare, să-i spunem, a unui traseu practic, se numește Perspective Fluide, și atunci ne-am asumat acest rol prin a dezvolta un program pe mai mulți ani pe care să-l continuăm și asta ne-a ajutat pe mai departe în a crește capacitățile noastre de producție, implementare și găzduire de evenimente cultural-artistice.
Ghidurile de care vorbești sunt disponibile în format fizic, au fost tipărite sau le găsim pe site-ul vostru?
Ambele versiuni, pe site-ul nostru, sunt gratis, ușor accesibile, în format PDF și pot fi citite de pe telefon, laptop, tabletă. Le-am și printat atunci în cadrul unui proiect susținut de Ambasada Irlandei și Ambasada Regatului Unit, le-am și reeditat și le-am și printat în număr cât mai mare pentru că le distribuim la evenimentele noastre, la Pride-uri, mergem cu ele în alte orașe, le-am transmis și altor organizații din alte orașe, nu doar celor LGBTQIA+. Și cu această ocazie am mai avut și alte proiecte în care am mai editat alte ghiduri noi care mergeau targetate pe un public țintă. Ne ajută și pe noi, de exemplu, atunci când mergem inclusiv la o discuție unrelated sau mie mi se mai întâmplă când mai ies în oraș și mă întâlnesc cu diverse persoane care, pentru că mă cunosc pe mine din contextul Identity.Education, încep discuțiile – Dar de ce așa? Dar de ce pe dincolo? Și nu întotdeauna doresc să am acest rol de educator și activist, pentru că uneori nu este contextul potrivit. Uneori ne întâlnim, nu știu, la un restaurant. Nu este neapărat contextul potrivit să avem astfel de discuții și atunci, dacă am geanta cu mine, scot un ghid, zic, uite, poftim! Citește, te rog, și poate ne auzim data viitoare. Și mie mi-e mult mai facil, pentru că multe întrebări pe care le primesc eu, pentru că sunt și o persoană non-binară, sunt despre limbajul non-genizat în limba română. Și atunci, decât să stau să explicăm, zic, hei, uite, ia ghidul acesta, la pagina 12, ai informații, și ne mai auzim și noi, te încurajez să le citești pentru data viitoare când ne întâlnim. În loc de carte de vizită, prefer să dau un asemenea ghid, sincer.
Funcționează educația prin artă mai bine decât niște mese rotunde despre care vorbeai, adică discuții, prelegeri, prezentări, are alt impact?
Arta utilizează foarte mult emoțiile și trăirile pe care le avem, face apel la ele. Asta fie că ne gândim la public în general sau la un spectator care primește ceva și după aceea pleacă sau ne gândim la unul care poate și replica și duce mai departe această poveste. Și le folosim, arta și trăirile, ca punți și forme de dialog. O poveste transmisă, o întâmplare într-un spectacol sunt mult mai de impact decât dacă le citește cineva sau le prezint eu într-o discuție. Și aici un exemplu pe care l-aș da este că am organizat un eveniment de drag. Era și o parte de expoziție – vorbesc și foarte mult despre ce înseamnă drag-ul ca artă performativă și că este diferit față de identitatea unei persoane, este diferit față de persoanele trans, nu este un egal între identitatea trans și cine face drag.
Și mi-a plăcut foarte mult că am avut și reprezentanți din partea unei autorități publice care și-au adus și familiile (erau acolo pentru că am avut un incident neplăcut anul trecut în octombrie) și care mi-au spus „mi-am chemat și familia că cred că o să le placă”. Nu cred că și-ar fi încurajat familia să meargă neapărat la o discuție despre drag sau la o prezentare a unei organizații LGBTQIA+, dar ca formă de artă performativă a funcționat. De multe ori găsim că și firma de pază pe care o avem sau cei care sunt angajați ai spațiului mai rețin câte ceva și la ei este un aha moment. Parcă mai degrabă mergi la un spectacol decât la un public reading chiar sau la o masă rotundă. Cred că trebuie să utilizăm nu doar întâlnirile de advocacy sau trainingurile/workshopurile, ci să completăm și prin alte metode mai ușor de integrat, mai cunoscute, mai familiare.
Cumva ai anticipat următoarea mea întrebare, în parte cel puțin, dar here we go, pentru că cred că, adică presupun că mai este și altceva. Ce evenimente au avut cel mai mare impact și ce lecție ați învățat, ca asociație, din asta?
Cred că un spectacol pe care l-am produs noi și la care am lucrat împreună cu o echipă artistică de teatru din București. E vorba de spectacolul „Translucid”, care a vorbit despre experiențele persoanelor trans din România în ultimii 20 de ani și în care ne-am imaginat un viitor ideal pentru comunitatea trans, atât din punct de vedere al legislației, cât și din punct de vedere a reprezentării pe scena artistică.
Și spectacolul a fost sold out la toate reprezentațiile, și la București și la Timișoara. Din păcate n-am ajuns cu acesta și în alte orașe. Spectacolul a îmbinat foarte bine lucrurile tragice care au avut loc, despre cum se purta massmedia cu Naomy Moldovan, (femeie trans cu numeroase premii muzicale, inclusiv ajunsă în finala Eurovision) și cum a fost ea tratată și a fost foarte interesant. Eu știam de Naomy și, din păcate, mai mult din cauza scandalurilor care au avut loc online decât pentru ea și pentru toate premiile pe care le-a câștigat, cântăreață fiind. Ce mi s-a părut însă interesant a fost că, la premiera spectacolului în Timișoara, atât persoane din comunitate, din Identity.Education chiar, cât și persoane din afara comunității care au fost la spectacol au rămas foarte impresionate și au avut reacții de genul „da, chiar, uite că nu știam, mă pun să ascult”, și au vorbit și despre asta mai departe.
Adică, cred că acest sentiment de descoperire, atât al persoanelor din comunitate, cât și al persoanelor din afara comunității, mi-a rămas în minte. O altă producție care a fost mare pentru noi și ca formă de reprezentare (și este și o premieră în România) este un documentar ce acoperă perioada din 89 și până în prezent, din perspectiva comunității LGBTQIA+ din România. Se numește Libertate?, cu semnul întrebării tocmai pentru că dorim să chestionăm această temă, că România și-a câștigat libertatea în 89, relațiile dintre membri comunității nu au mai fost criminalizate, după 2001, dar nu înseamnă că și acum avem aceeași libertate de a exista. Producția a fost videomapată pe Palatul Culturii din Timișoara, cu orchestră live, cu un compozitor din Irlanda de Nord, care a scris special muzică, deci a fost o producție foarte mare. Dar a contat și faptul că am proiectat-o pe clădirea Palatului Culturii, locul simbolic al Revoluției din ‘89.
Și tocmai mesajele de după pe care le-am primit au fost „Ce? Au murit aici revoluționari și au luptat pentru libertate ca să vină LGBTiștii?” Și zic> „voi vă vă auziți?” Adică mi se părea, așa, foarte hilar de-a dreptul ca persoanele care militau pentru libertate în ’89 folosesc acum acel argument și acel moment să spună că noi n-avem aceeași libertate în continuare. Și atunci mi s-a confirmat încă o dată că titlul producției, Libertate?, este unul potrivit. Acea producție a creat și cele mai multe discuții la nivel local, atât în contextul anului trecut, care era anul de capitală culturală, cât și în contextul anului acesta, care a fost an electoral.
Și s-a folosit foarte mult și s-a instrumentalizat ceea ce am produs și construit noi în toți anii aceștia în campania politică. Și am fost cal de bătaie, carne de tun, orice metaforă pe care dorim să o folosim în această campanie politică. Și de-asta arta și cultura le considerăm întotdeauna politice și e important să înțelegem că au rolul acesta, fie că nu-l folosim noi, o să-l folosească alții și atunci mai bine să utilizăm noi arta și cultura, pentru a ne spune poveștile și a începe cu o schimbare undeva.
Apropo de momentul de care vorbeai, de momentul decriminalizării homosexualității, se simte un dezgheț al societății în privința asta, un grad crescut de acceptare?
Cred că decriminalizarea a venit și în contextul discuțiilor noastre de aderare la Uniunea Europeană. Adică, cu siguranță, n-am fi ajuns în Uniunea Europeană dacă nu aveam acea lege. Deci n-a fost un moment de realizare, fie al politicului, fie al societății de atunci, ci a fost ceva ce s-a simțit impus. Acest sentiment că în continuare ni se condiționează lucrurile din partea altora, a Vestului, a Uniunii Europeane persistă și astăzi. Și nu este nicio asumare din partea politicului, de niciun fel. Adică, ok, au existat schimbări și este inclusă orientarea sexuală și măcar genul în legile care protejează împotriva infracțiunilor motivate de ură / prejudecată. Avem protecție în codul muncii sau în legislații legate de partea această de discriminare directă sau indirectă, dar la nivel de asumare din partea politicului, în continuare, este o lipsă, o gaură foarte mare. Și asta vedeam în 2018 când se întreceau care este mai homofob decât celălalt în comentarii.
Avem o hotărâre CEDO și statul român o consideră opțională, spunând că România nu este pregătită. Deși cercetările pe care organizațiile precum Accept și MozaiQ le-au făcut contrazic acest lucru, politicul, din nou, nu este pregătit și nu face demersuri în direcția aceasta.
Mi-ar plăcea ca schimbarea să vină la nivel de societate. Schimbarea să vină pentru că cineva chiar are deschiderea și are awareness-ul ăsta și cunoaște și nevoile unei comunități care a fost, istoric vorbind, „invizibilizată” și își asumă partea aceasta. Dar, din păcate, vine tot cu împins și condiționări externe pentru că nu reușește segmentul decizional din România să înțeleagă nevoia de protecție pe care noi o avem ca cetățeni și cetățene.
Pentru că Gen, revistă e totuși o revistă pentru tineri, sunt curios cum îi simți pe aceștia?
Eu sunt cea mai în vârstă persoană din asociație, deci mi se alătură totuși persoane așa mai tinere. Și simt că sunt anumite lucruri care nu mai sunt la fel de pentru noi, pentru generația mea, și am 36 de ani acum. Partea de discuții despre coming out e foarte diferită față de cum e la generațiile mai tinere, de 20, 21, mai zicem până în 25 de ani, de felul de cum se raportează la coming out față de familie, la a fi out în spații publice sau a fi out la un job sau altul, sau la facultate.
Adică e o diferență între ce înseamnă anumiți termeni, pentru că noi avem încă un context încărcat în multe feluri, pentru că atunci când noi vorbeam despre coming out, sau ne făceam coming out-ul poate exista doar marșul din București și atunci se numea GayFest, care era un termen care, poate, nu reprezenta pe toată lumea – de fapt de asta nici nu se mai numește GayFest. Și cred că raportarea este una foarte diferită și unele persoanele mai tinere și pentru că au un acces mai mare la informații, la surse online, la filme, seriale, lucruri pe care noi nu le-am avut. Adică maxim dacă te uitai la Queer as Folk, The L Word și ai văzut coming out-ul lui Ellen DeGeneres din ’97.
Acum e mai ușor să ajungă informația la persoane și, cumva, sigur ai auzit de la Sam Smith, de Janelle Monáe și de o groază de influencers, chiar, de care eu nici nu știu (și pentru că folosesc TikTok-ul, cred că foarte limitat), deci cred că accesul acesta la informații te și ajută. Dacă auzi non-binary, undeva sigur a rezonat cu tine, versus cazul generațiilor care sunt ca a mea sau ca a ta și altele, care am auzit pentru prima dată de persoană non-binary, poate, la Eurovision și, ca țară, ne-am speriat foarte tare. Aici s-a văzut diferența, că poate persoanele care erau deja în contact cu termenul acesta n-au fost la fel de șocate. Și cred că asta este o diferență pe care o resimt apropo la accesul la informații, cum le utilizăm, ce ne sună familiar, ce nu ne sună familiar și mă bucur că văd o libertate mai mare în generațiile tinere de a fi și a exista. Eu sigur, acum 15 ani, nu mă simțeam așa de confortabil să exist și să fiu.
Și două întrebări de final: unde vă poate găsi lumea? Ce pregătește Identity.Education acum?
Lumea poate să ne găsească pe site, pe Facebook, pe Instagram, pe TikTok. Pe Instagram avem și o pagină care este special dedicată evenimentelor comunitare și comunității din Timișoara unde activăm. Se numește centrul Pride TM pentru că avem un centru inclusiv ca spațiu fizic de întâlnire și evenimente comunitare.
Ce pregătim? Am încheiat acum Pride-ul cu Pride in the Park, cu proiecții de film, diverse evenimente și inclusiv o producție creată de la zero în baza unui text deja tradus în română. Producția a fost jucată în premieră în Timișoara de către persoane tinere și foarte tinere. Și ne bucurăm că am oferit comunității locale această ocazie. Ce plănuim pe viitor? Avem în luna octombrie, care e și luna istoriei LGBTQIA+, multe evenimente cu drag. Am văzut anul trecut că există interes foarte mare pentru asta și vrem să sprijinim și comunitatea locală, dar și să aducem și să găzduim diverse performance-uri. Pregătim și un proiect în care mergem în regiune, în alte orașe unde nu există reprezentare formală LGBTQIA+, și sperăm să creăm astfel o rețea de organizații care poate să devină puncte de sprijin pentru persoane din comunitate sau aliați/aliate în demersurile pe care le facem la nivel național. Avem în vedere contextul atât al alegerilor, cât și al unui posibil nou referendum inițiat de o altă coaliție, dar cu probabil aceeași întrebare care a fost și în 2018.
