S-au scris de a lungul timpului atâtea povestiri, atea piese și atâtea cărți cu povești extraordinare, acțiuni fabuloase și personaje mai presus de viață, sau cel puțin de lucrul căruia fiecare dintre noi i-am dat numele de „viață”. Viața asta, a mea, a ta, a tuturor, așa cum este ea, pare-se că nu mai este acum suficient de extraordinară pentru a fi demnă de pus în scenă. Ei bine, spectacolul „Efecte colaterale” în regia lui Vlad Zamfirescu spune că „ba da”. Nu este nimic mai fascinant decât să privești sub lumina lupei dinamicile unor vieți omenești. Acțiunea se centrează în jurul a trei cupluri căsătorite care își duc existența cotidiană într-un oraș mic de provincie pe care cu toții par să îl deteste în secret. Spectacolul debutează direct prin intrigă, cu Alex (interpretat de Gheorghe Ifrim sau, în distribuție alternativă, de Șerban Gomoi), un angajat la primărie care îi dă șovăitor soției sale, Oana (interpretată de Luminița Erga), vestea că a înșelat-o. Asta este cutia Pandorei care declanșează haosul.
Ce-i drept, acțiunea în sine nu e ceea ce scoate spectacolul în evidență, ci dinamica și relațiile interumane. Pe măsură ce se toarce firul (narativ) întâlnim și celelalte personaje: prietenii lui Alex și ai Oanei. Manolis (interpretat de Vlad Zamfirescu) era un scriitor și scenarist prominent care fusese mai mult sau mai puțin excomunicat din cercul său de prieteni din pricina unui serial al cărui personaje fuseseră nu tocmai personaje și destul de mult persoane reale, cu toate replicile, manierismele și obiceiurile conexe. Totuși, încerca să își compenseze vinovăția cu privire la capturarea și comprimarea prietenilor în personaje bidensionale pe micul ecran prin curtoazii și amabilități triviale, care doar pictau imagina unei ipocrizii fără margini, mai mult decât a unui om care s-a căit față de prieteni. Căci prezența (sau mai degrabă absența) lui Manolis în conversațiile, și mai mult, în viețile prietenilor săi era fugitivă, ca o scânteie, iar el exista mai mult ca un martor ocular, luându-și notițe mentale pentru următoarea mare lovitură cinematografică.
Înțelegem destul de ușor faptul că sora lui Manolis, Maria (interpretată de Nadiana Sălăgean) este tipul exponențial al fetei bătrâne. Totuși, ce m-a frapat și atras pe mine la acest personaj este cât de bine a fost scris. Maria nu este doar o caricatură menită să prevină publicul cu privire la ce o să se întâmple dacă „aștepți prea mult”, o satiră a cărui singur rol este să detensioneze atmosfera, așa cum este mult prea comun în media și mai ales în literatura română. Dimpotrivă, aflăm cum după moartea mamei lor, a fost silită de circumstanțe să o înlocuiască, să aibă grijă de fratele său mai mic în pofida faptului că diferența dintre ei nu era mai mare de un an. Toți se așteptau de la o biată copilă neprihănită să se detașeze de propria viață ca să facă, bineînțeles, “ce trebuie”, ajungând la vârstă de patruzeci de ani să fie o anexă a bătrânului sau tată. Tatăl lor (interpretat de Alexandru Repan) îl detesta pe Manolis și o tolera pe Maria. Își dedesta fiul căci pentru el, Manolis nu era decât motivul pentru care soția sa sfârșise în cel mai tragic chip, murind dându-i naștere. Manolis era, în ochii tatălui său, motivul unei căsnicii anihilate, al unei vieți de provincie uitate, în perpetuitate gri și monotonă, al mult prea lungului șir de deznădejdi și abandonuri suferite de-a lungul timpului.
Una dintre scene, care se centrează pe relațiile familiale, se termină prin bătrân izgonindu-l pe Manolis. Dar nu din răzbunare sau din vreun grotesc diabolism, ci dintr-o nevoie aproape părintească. Nu vrea să îl mai vadă că să îl poată, în sfârșit, iubi.
Maria ajunge să îl întâlnească pe Ciprian (interpretat de Dan Bordeianu), un preot din Rășinari cu care vrea să se mărite. Singurul impediment este că acesta era deja căsătorit, iar din pricina divorțului și-ar fi putut pierde parohia. Punctul culminant al tuturor împrejurări conjugale îl atinge, pentru mine, revelația preotului însuflețit de râvna singurului lucru cu care se identifica întru totul. Tânărul monah alege să își închine viața în numele idealului creștin, nu ar suporta nici măcar o clipă să știe că s-a lepădat voluntar de unica sa chemare, și alege să își jertfească ani din tinerețea clocotindă pe care i-ar fi putut duce alături de Maria în favoarea singurului său adevăr- un lucru cel puțin admirabil, după mine. Căci ceea ce pare la prima vedere a fi fanatism, dacă înlocuim cuvântul „creștin” cu oricare altul, ni se relevă un motiv suficient de bun pentru care să trăim, fiecare dintre noi (bineînțeles, nu am să pretind ca asta este o rețetă de viață universală, ci mai degrabă, în cel mai uman spirit cu putință, este supusă subiectivității individuale).
Spectacolul se termină într-o manieră încă mai tragică ca debutul (e de apreciat simetria) cu Manolis în conversație cu Alex pe o banca în fața bisericii la înmormântarea bătrânului.
Aerul deprimant al unei înmormântări este sporit fiindcă acum, orice speranță deșartă că tatăl său îl va iubi necondiționat, așa cum numai un tată își iubește odrasla, este oficial moartă.
Totuși, cel mai recent dintre filmele lui Manolis avusese succes în toată țara, inclusiv în mica provincie a prietenilor săi. Un film pentru care viețile și dramele individuale ale fiecăruia fuseseră furate, transfigurate, și ecranizate pentru ochii tuturor, ceea ce doar a pus paie pe focul revoltei, și mai presus, al disperării.
Ei, iată efectele colaterale ale acțiunilor noastre. Din profunda mea dorința de a nu transforma această cronică într-un comentariu pentru bac cu o întorsătură modernă, nu o să intru prea tare în semnificația titlului (și pentru că spectacolul face o treaba destul de bună în al explica de la sine) dar merită punctat cum se încheagă într-un tot unitar. Și într-un fel, în ciuda tematicii abordate, spectacolul e departe de a fi o melodramă, căci este echilibrat cu umor acolo unde este cazul. Și cred că este un spectacol cu personaje în care fiecare dintre noi ne putem regăsi măcar puțin.
