„Dacă mă întrebi pe mine, toate înmormântările sunt triste.” Patru adulți în floarea vârstei se întâlnesc pentru prima dată după 14 ani cu ocazia morții unui prieten care le-a marcat, în diferite moduri, copilăria și adolescența. Nu, aceasta nu este premisa unui roman polițist, care se sfârșește prin dezvăluirea vreunui criminal. De fapt, este prilejul ca, odată ce sentimentele negative provocate de revedere se risipesc, personajele să analizeze ce nu a funcționat în relațiile dintre ei și de ce au crezut că Nu vorbim despre asta până atunci.
Perioada comunistă a însemnat, în funcție de noroc, ceva diferit pentru fiecare. Dacă pentru unii a presupus vise artistice spulberate și resemnare, pentru alții PCR era doar o abreviere pentru „Pile, Combinații și Relații”. Însă, deși diferite în chinuri și neajunsuri, cele patru familii portretizate au reușit să le ofere un lucru comun protagoniștilor: ceva ce atunci se putea încadra în normalitate, dar acum s-ar numi toxicitate. Violența, abuzul, abandonul, toate acestea sunt amintite drept o revelație; traumele adunate pe parcursul vieții i-au transformat în adulții nesiguri, închiși și nefericiți din prezent. Spectacolul abordează acele subiecte care acum 30-40 de ani probabil n-ar fi fost considerate nici măcar tabu, ci interzise. Însă, tocmai fricile învinse, curajul de a vorbi într-un final despre propria identitate, insecurități, eșecuri și sexualitate oferă întregii întâlniri prilejul acceptării și al iertării. Căci trecutul a trecut.
În ciuda temei serioase și a descoperirilor sensibile, rar am mai văzut un public care să se distreze atât de mult la un spectacol de teatru. Cred că niciun articol de tipul „Top 10 cele mai bune piese ale anilor ’90” nu a reușit până acum să transmită mai multă voie bună decât alegerile muzicale făcute pentru Nu vorbim despre asta. Din momentul începerii spectacolului poți simți deja nostalgia instalându-se în orice adult prezent, căci în boxe răsună hitul A.S.I.A. care probabil făcea ravagii în alte vremuri, Dă-mi nopțile înapoi. Totuși, mulțimea a fost în delir când un flashback le-a amintit de discotecă (cuvânt pe care eu până acum l-am folosit doar în mod ironic), iar actorii au realizat o coregrafie reprezentativă pe piesa „Bălancei”, Te joci cu mine. Admit însă, cu rușine, că sunt prea tânără ca să fi recunoscut toate melodiile de care se legau amintirile personajelor, dar îmi voi ruga părinții să îmi mai ofere niște lecții de nostalgie.
Totuși, în ciuda cunoștințelor mele limitate despre acea perioadă, nu m-am simțit atât de îndepărtată de multe din poveștile prezentate. Deși spectacolul este unul de tip documentar, cu scopul de a urmări o bucățică de istorie și consecințele ei, cred că a reușit și să unească generațiile prin experiențe comune, timeless. Pentru că, din păcate, nimeni nu este fără de cicatrici despre care nu vrea să vorbească.
P.S: Se poate să fi mințit în început. De fapt, fiecare din cei patru a contribuit la moartea fostului lor prieten. Cum? Acesta va rămâne un mister pentru cei care nu merg să vadă spectacolul.
