Daniel Săvescu: „Suntem, totuși, o generație care vine în forță”

Daniel Săvescu a absolvit anul acesta Liceul de Artă ,,Ion Vidu” din Timișoara, secția Arta Actorului, și-a făcut debutul ca regizor în 2022 cu scurtmetrajul ,,Yes mom, your son is gay” și a fondat în 2023 Festivalul de Film și Teatru Inefabil  în Timișoara – un festival experimental creat de tineri pentru tineri. Daniel crede într-un teatru social, politic și luptă prin spectacolele sale pentru drepturile comunității LGBTQIA+.

Salut Daniel! Cine ești și cum te-ai defini? Doar ca regizor sau și altfel? 

De ce să mă definesc eu dacă nu mă definește o facultate sau o diplomă? (râde) Dar nu, eu încerc să mă definesc cât mai simplu și nu știu dacă m-aș defini ca regizor. Cred că mă definesc foarte mult ca un om care încearcă să schimbe lucruri. Adică vin după patru ani de liceu, unde am făcut actorie, am încercat să mă revolt acolo, să aduc niște schimbări, să fac ce puteam să fac. Nu mi-a ieșit. După am zis, ok, hai că pot tot prin teatru să fac regie. Și dacă fac regie, influențez. Și așa am ajuns, cumva, să fac regie de teatru.

Proiectul de la Identity, de la Pride, „Căpcăuni”, a fost al treilea pe regie al meu. Și da, totuși e u număr destul de bun, având în vedere că n-am făcut o facultate în domeniu și că n-am avut nici cele mai „neprivite” spectacole. Adică chiar au fost niște produse ok.

Cum vezi, din punctul în care ești și, bineînțeles, cu proiecție asupra publicului din care și tu faci parte, teatrul contemporan? 

Nu știu, mi se pare că la nivel local, în Timișoara, teatrul contemporan nu e foarte dezvoltat. Cel puțin aici, mi se pare că foarte greu se întâmplă niște lucruri care să aibă totuși un impact major pentru comunității din care fac eu parte. Adică pentru persoanele queer în Timișoara nu sunt spații. Și nu dacă vorbim de teatru, ci dacă vorbim de zona culturală toată, inclusiv de la pub-uri, cafenele, locuri friendly pentru comunitate, nu prea există. Și totuși Timișoara, da, a fost Capitală Culturală anul trecut. Dar așteptam să se schimbe poate un pic mai mult și mai în bine pentru comunitate datorită faptului acestuia. Dar nu văd o schimbare foarte mare. Pentru că dacă s-ar fi schimbat ceva în Timișoara, s-ar fi schimbat ceva și în România. Dar România e la fel, era și în 2023, în ce privește drepturile comunității și ale persoanelor gay sau queer.

Și teatrul contemporan din România mi se pare că e bun. Depinde pe cine privești și la cine te uiți. Pentru că teatrele de stat trebuie să aibă totuși un program unde să aibă și autori de aici, din România, cum e veșnicul Caragiale, montat peste tot.

Dar trebuie să aibă totuși o formă politică și mi se pare că un teatru de stat are foarte puțin această formă politică. Mi se pare că foarte mult din mediul independent vine o presiune, cumva, față de celelalte teatre de stat, de a avea totuși un program în care să nu aibă doar spectacole care fac pe plac publicului din zona respectivă. Teatrul național își gândește un program pentru publicul de aici și nu încearcă să vină cu ceva nou, mai ales fiind cel mai vestic oraș și având trei teatre naționale diferite. Nu știu, m-am așteptat când m-am mutat acum patru ani să mă bubuie un program foarte bine dezvoltat. Dar, aparent, nu am găsit asta.

Și dacă ne uităm un pic la ce se întâmplă în Europa, dacă te uiți un pic în Franța, unde are un alt sistem de teatru, unde e foarte mult doar pe colaborări și nu există o stagiune, acolo există foarte mult teatru pe bază de colaborare. Adică se face un spectacol care se joacă 10-20 de zile și după ori se casează, ori se joacă peste un alt timp. În Timișoara se face un spectacol luna asta, se joacă de două ori, se mai joacă încă o dată peste două luni, se montează, se demontează decor și mi se pare că nu ai un timp să îți aduni un public în jurul acelui teatru. Pentru că dacă vrei să faci teatru politic sau un teatru social, mi se pare că trebuie să ai niște etape prin care să-ți educi publicul. Că e normal ca un om la 40 de ani care vine să vadă Caragiale sau ce se montează în mod obișnuit la teatrul național din orașul lui, dacă vede un spectacol care atacă sau chestionează foarte mult mai ales temele astea de iubire sau de drepturi ale unor persoane sau de război, are nevoie totuși de niște etape ca să-l educi pe spectatorul ăla să înțeleagă de ce e nevoie și de forma asta de teatru.

Dar dacă ai un program în care îți aduci numai autori români și îți promovezi numai cultura românească și niște regizori abuzivi, da, ai teatrul pe care îl ai. Și mi se pare că în Timișoara asta e un foarte mare minus. Se încearcă foarte mult la teatrul maghiar și la teatrul german să se aducă spectacole, acolo chiar se întâmplă niște lucruri; dar în teatrul național nu mi se pare că se încearcă lucruri care ar putea avea un impact cel puțin asupra mea ca persoană gay în România, dar și ca un simplu tânăr de 18 ani care ar vrea să vadă ceva nou.

Cu alte cuvinte, ți se pare că teatrul cel puțin din Timisoara e foarte soft și prea puțin militant? 

Da, pentru că neavând nici o formă de teatru independent, se simte mai mult teatrul de stat, care influențează prin faptul că e finanțat de Ministerul Culturii. În același timp un proiect independent îl faci 100% asumat pe ceea ce vrei tu cu spectacolul ăla, nu trebuie să treacă prin nicio aprobare a niciunui director sau directoare a unui teatru. În teatrul național, de aici, și german și maghiar, din exterior, ca spectator, eu așa văd că nu se întâmplă o mare schimbare.

Mai sunt teatre independente cum e Aăuleu, cum e teatrul Basca, doar că e foarte greu. Auăleu mi se pare că a rămas singurul teatru independent 100% din Timișoara, că Basca tot depune finanțări la centru de proiecte, dar Auăleu a rămas 100% independent. Și acum nu zic că trebuie să fii 100% independent și să îți aduci bani de acasă și recuzită de acasă.

Hai să povestim un pic despre „Căpcăuni”. De unde e nevoia de „Căpcăuni” și de ce se numește așa spectacolul?

Căpcăuni/Ogres, e un text al dramaturgului Yann Verburgh, care e din Franța, e partenerul lui Eugen Jebeleanu. Și așa se numește textul, căpcăuni. Cumva cred că vine de la faptul că Jan are un fragment în text care spune despre un căpcăun pe care îl vedea el în pădure, când era mic. E un monolog foarte frumos. Și spune că atunci când mergea cu mașina noaptea prin pădure, se temea foarte mult un căpcăun va veni și îl va lua din mașină și că îl va aduce în inima pădurii. Și îi era foarte frică de pădure. Nu știu dacă de acolo se numește așa căpcăuni textul, nu l-am întrebat niciodată pe Yann, doar că cred că da, pentru că ei au în Franța o companie care se numește „Compagnie des Ogres”, Compania Căpcăunilor, și văd foarte mult în parcursul lor acest nume de „căpcăuni”. Și ideea de a monta textul ăsta o am de doi ani, de când l-am primit de la Yann, am vorbit la un moment dat cu el și am primit textul ăsta, care mi-a plăcut la nebunie.

E un text foarte puternic și prin faptul că e un text care pornește de la cazuri reale și e al treilea spectacol pe care îl fac. În fiecare am avut un text care pornea de la un caz real. În primul am avut despre o fată care a fost violată, în al doilea despre o persoană care nu era confortabilă cu greutatea ei pentru că în continuu era judecată din exterior și cumva acest al treilea spectacol pe care l-am făcut, mi se pare că a venit foarte așa ca un parcurs tot despre oameni oprimați, oameni care se lovesc sau se confruntă cu ceva ce nu ar trebui să se confrunte într-un sistem care ar putea să funcționeze bine.

Și așa am ajuns să montez „Căpcăuni”. De asta m-am bucurat că am putut să o fac în cadrul Pride. Asta, pe mine, în momentul ăsta în care sunt, în care nu am o diplomă de regizor care să-mi ateste faptul că pot să montez undeva, orice spațiu în care pot să montez un spectacol sau să fac un performance e foarte bine venit. Și mai ales venind și într-un cadru unde mă loveam direct cu comunitatea, adică aduceam spectacolul ăsta direct în brațele comunității. Nu e doar pentru comunitate, pentru că să vezi niște oameni oprimați sau să vezi că niște oameni nu se pot iubi sau cazuri de hărțuire sau chiar de crimă asupra unui om care nu ți-a greșit ție cu nimic, funcționează oricum. Nu mi se pare că ar trebui să fie un spectacol doar pentru persoane din comunitate. Așa s-a născut „Căpcăuni”, din această nevoie a mea de a spune poveștile astea Și mi s-a părut foarte important să-l fac în Timișoara, în 2024, mai ales în cadrul Pride.

Ți se pare că are un impact mai mare în interiorul comunității sau în afară? Pentru cine e? 

Nu e doar pentru comunitate, ci pentru un public care vine la teatru ca oricare alt public. Care are un impact mai mare în comunitate sau în afara comunității? Habar n-am, nu știu. Sincer, cred că mi-ar plăcea să aibă un impact mai mare în afara comunității, pentru că în comunitate te regăsești într-o poveste prin care ai trecut, este un fragment în text despre o fată care își face coming out-ul în fața mamei ei. După spectacolul de pe 5, când l-am jucat, am simțit cumva că s-au regăsit foarte multe persoane în momentul ăla, pentru că e un gest foarte intim pe care-l faci, mai ales față de un părinte. Mai ales față de mama ta, să-i spui că „eu sunt un pic diferită de cum mă vede societatea”. Nu e neapărat ușor, mai ales că părinții noștri au 40 de ani, aproximativ, și vin din comunism.

Cred că are un impact mai mare în afara comunității și ar trebui și aș vrea să aibă un impact mai mare în afara comunității, pentru că trebuie văzut din exterior de ce se întâmplă lucrurile astea. Și oamenii din exterior, care în momentul ăsta sunt o majoritate, ar trebui să înțeleagă că, stai un pic, oamenii ăștia sunt aceiași oameni ca noi. 

Unde și când se mai poate vedea „Căpcăuni”? 

Eu sper foarte mult să îl avem în toamnă, în luna istoriei LGBTQIA+, în Timpșoara. Momentan nu-l avem confirmat niciunde. S-ar putea să venim cu el chiar în București, pentru că fiind în timpul Pride, mai multe persoane din ACCEPT și din alte asociații au văzut spectacolul și le-a plăcut șii l-ar vrea și în București. Greu de montat sau greu pe partea tehnică nu e, adică e un spectacol foarte ușor adaptabil în orice spațiu. Mai ales că nu e făcut pentru sală de teatru. De la început aveam niște discuții cu Andre legate de faptul de a-l face sau nu într-un spațiu convențional. Și am zis că nu, hai să-l facem totuși într-un spațiu neconvențional, să-l putem duce ușor mai departe, într-un alt oraș, poate la un alt Pride sau poate undeva unde nu au un teatru. Și din punctul ăsta de vedere e ușor redus spectacolul. O să-l înscriem prin festivaluri în Timișoara, în București și prin țara, dar și în afară. Vedem unde suntem selectați, dacă suntem selectați. Dacă ar fi după mine, oricând.

O ultimă întrebare: vine generația ta la teatru? 

Apropo de participare și de nevoia asta unui spectacol, de a trăi evident o anume viață, da, vine generația mea la teatru. Îi place generației mele să vină la teatru. Mai mult decât a veni la teatru, faptul că acum la voturile europarlamentare dintr-un milion o sută de mii câți am fost cu drept de vot ne-am dus șapte sute și un pic  mi se pare că arată că suntem, totuși, o generație care vine în forță. Și mi se pare că generația mea vine foarte mult cu această dorință de a se implica. Văd asta inclusiv prin toate acțiunile civice mai mult sau mai puțin organizate de tineri; sau prin faptul că faci voluntariat la un eveniment important. Ca o paranteză, a fost un ONG unde puteai să faci voluntariat, să fii observator la vot în Timișoara. Și uu fost foarte multe centre de votare unde au fost voluntari din partea acestui ONG care erau doar observatori la vot în foarte multe centre. Au fost foarte multe discuții că ce caută, că de ce treaba asta e legală. Tu, ca sistem, să te temi de niște tineri care vin doar să observe un proces de vot mi se pare problematic. La fel și să te opui foarte mult acestei voci, acestei generații care vine din spate și care încearcă să schimbe ceva. 

Că mergem la teatru, că vedem un spectacol care ne place sau că nu ne place, important e că suntem mult mai vocali noi ca generație. Important e să fim vocali și să ne apărăm drepturile și să ieșim în stradă dacă nu ne convine ceva, dacă mi se ia un drept.