Trei zile, două sute de oameni și cincizeci de milioane de dolari. Da, astăzi o să vorbim despre controversata nuntă din Veneția. Dar n-o să vorbim despre invitațiile de nuntă făcute în Canva și nici despre cele 27 de outfituri out of style. Nu. 

Astăzi o să vorbim despre cine e Jeff Bezos, despre sindicate, scutiri de taxe, Palestina, trusturi de presă, intervenții estetice și, da, Leonardo DiCaprio. Cumva, se înnoadă toate, în doisprezece minute (mai mult sau mai puțin).

Înainte să intrăm în subiect, o să împărtășesc cu voi ceva foarte personal. Tocmai am reușit să pun mâna pe vinilul cu Opera de trei parale, versiunea din 1953, cu orchestra din Viena și Liane în rolul lui Polly Peachum. Opera de trei parale. Kurt Weill, Bertolt Brecht, știți voi. 

Recomand. Recomand. E o mică operă trivială pe care poți să dai din picior fără să fii supus la examinarea exceselor lumii curente; fără să trebuiască să citești prin satira respectabilității fabricate a burgheziei și lumii criminale, așa cum sunt ele puse în oglindă; fără să trebuiască să aplauzi vreun dandy amoral care se plimbă printre cei cu autoritate, aparent solizi dar ipocriți; fără să ni se întindă cursa de a-i distinge pe unii de ceilalți, pe hoți de bancheri, pe pești de clienți; unde fiecare vinde ceva, unde fiecare cumpără pe cineva; unde o nuntă plătită cu bunuri furate nu e mai mult decât pretext pentru a pune în conflict iubire și loialitate cu un sistem care glorifică exces, comodificare și ambiție mercantilă, nu. E doar muzică.

Și nu doar că e o ediție rară, dar am reușit să îl găsesc la un preț foarte prietenos, pe o platformă foarte populară (nu contează care) care mi l-a adus la ușă în mai puțin de două zile. 

În aceste două zile, fără nicio legătură cu platforma incredibil de eficientă despre care nu vorbeam mai devreme, Jeff Bezos s-a căsătorit. Probabil nu afli de la mine, și probabil că ai văzut memele, dar de ce vorbim despre nunta asta? Hai sa vedem cine sunt protagoniștii acestui simpatic spectacol. Haide sa cunoaștem mirii!

Cine este Jeff Bezos? Să zicem că pentru conversația noastră de astăzi e bine doar să ne amintim că e al patrulea cel mai bogat om din lume și probabil singurul miliardar care poate să ridice o sută la piept. Și nu că ‘miliardar’. Jeff Bezos deține nu doar câteva companii, ci câteva industrii. Are degetele băgate în tehnologia cloud (AWS), în presă (Washington Post), în explorarea spațiului (Blue Origin), biotehnologie (Altos Labs), capital de investiție (Bezos Expeditions) și, firește, are Amazon, cel mai mare magazin al planetei. 

Da, băiatul ăsta care a renunțat în 1993 la o carieră pe Wall Street ca să fondeze o mică librărie online, acum deține piața. Ca să punem asta mai bine în perspectivă, să zicem că ești comerciant. Să ai un mic magazin pe Amazon e ca și cum ai deține un vapor plin cu banane și/sau blugi care pleacă pe mare. Jeff Bezos deține marea.

Cu o avere estimată la 237 de miliarde de dolari la data scrierii articolului, Bezos controlează echivalentul a 70% din PIB-ul României, iar Amazon n-o duce mai rău. Mica lui librărie online a crescut la valoarea întregului produs intern brut al Italiei ($2.3 trilioane), țara în care se joacă mica noastră scenă de dragoste. Poate că nu e chiar luna de deasupra Soho, dar e Veneția.

Cu doar două sute de invitați și festivități păstrate private, nunta lui Jeff Bezos cu Lauren Sanchez a reușit să atragă privirile întregii lumi. Cu trei zile de festivități, yachturi de milioane de dolari, peste o sută de avioane private aterizând în aceeași săptămână, se estimează că nunta de vineri a generat peste un miliard de dolari pentru orașul UNESCO de doar cincizeci de mii de locuitori. 

În matematică simplă, asta înseamnă că orașul a generat într-un weekend mai bine de 60% din banii pe care îi face într-un an (deschizându-și porțile la mai bine de douăzeci de milioane de turiști). Artizanii locali au fost în extaz, ni se spune, orașul la fel, flota de taxiuri acvatice și gondolierii asemenea, însă de ce rămân internauții furioși? Și de ce e primită această mică avere cu un puternic nu și cu un imens preș enorm de not welcome?

Ei bine, să zicem doar că oamenii de rând încep să reacționeze la mofturile miliardarilor. Dacă, în trecut, simpatia pentru anumiți căpitani de industrie era ceva mai comună și chiar lăudată, strigându-se cuvinte ca merit, muncă multă și geniu, astăzi, omul de rând nu mai reușește să se identifice cu cei câțiva câștigători ai acestui sistem economic care simulează, în fapt, o loterie. 

În timp ce din ce în ce mai multe orașe europene se luptă cu un flux din ce în ce mai copleșitor de vizitatori care amenință să șteargă industrii, cartiere, comunități și să conscrie întreaga populație nativă în servicii adiacente turismului (de multe ori fără voia lor) fără a le asigura mai mult decât subzistență, Bezos sărbătorește (cum altfel?) închiriind pentru mai bine de trei zile un întreg oraș. 

Sute de activiști (și e destul, pentru că străduțele din Veneția nu suportă mii), de pe întreg teritoriul Italiei, se strâng să protesteze împotriva unei culturi a comodificării și consumului, care nu se mai oprește la exploatarea spațiului comercial, a muncii sau a resurselor. Nu, capriciile unui miliardar pot comodifica astăzi chiar și autoritate, persoane și chiar și spațiul public. 

Nu e chiar greu, în acest caz, să alunec cu gândul la cântecul lui Polly Peachum, despre Jenny, slujitoarea-pirat, un cântec care descrie fantezia violentă a fiecărei cameriste, a fiecărui spălător de vase, a fiecărui bellboy care se vede prins în capcana slujirii unui stăpân crud, nenumit, blestemându-și zilele și clienții, așteptând ziua în care o mică armată acostează în port pe un vas cu 50 de tunuri și un steag negru, ca să-i răzbune și smulgă din lumea asta. În lumea asta, însă, în port așteaptă doar un yacht de 500 de milioane de dolari.

Ce e sinistru de privit este cum privilegiul, în acest secol în care mobilitatea socială se contractă iar distanțele dintre clase se crăcănează din ce în ce mai mult, este redefinit. Dacă acum ceva timp avere însemna o casă mai mare cu piscină și câteva acțiuni în plus, astăzi, avere înseamnă să poți migra oricând ai poftă între pământul pe care l-ai ars sub tine pentru profit și destinații pitorești. Cei mai mulți dintre noi, însă, nu au acest privilegiu.

Cei mai mulți dintre noi nu sunt la un zbor privat distanță, nu stau la masă cu căpitani de industrie, cei mai mulți dintre noi nici nu au loc în acest spectacol. Cei mai mulți dintre noi sunt atât de prinși între reciclat pe categorii și adunat chiria lunară încât nici măcar nu rămân cu energia de a fi o simplă voce în cor.

Iar discuțiile despre mediu nu sunt un capriciu. Cele peste 100 de avioane private aterizând pe aeroportul Marco Polo au stârnit un val de furie în întreaga lume, amintind că nu, nu contribuim cu toții în egală măsură la poluare și că nu, nu ne putem extrage în voie din ecosistemul pe care l-am amanetat.

De altfel, dacă dialogul despre încălzirea globală încă e un lux în cercuri selecte, locuitorii Veneției au pierdut luxul de a dezbate. Orașul este prim-beneficiar al schimbărilor de mediu survenite în ultimii ani. 

Veneția se scufundă. Activ. Construit într-o lagună argiloasă cu fundații precare, orașul se tasează la o rată constantă de 2 mm / an. Lucru care sună ridicol, până să ne amintim că municipalitatea a folosit pentru zeci de ani apă din pânzele freatice, creând goluri care doar au grăbit procesul, iar ridicarea nivelului mării cauzat de creșterea temperaturii globale mai adaugă 5-6 mm la rata anuală de scufundare. La cum arată lucrurile astăzi, suntem aproape siguri că în doar 80 de ani orașul care găzduiește o bienală, 50 mii de oameni și cel mai vestit festival al Europei va fi șters de pe hartă. 

Dar pericolul pentru Veneția este mult mai imediat de atât. Ar fi naiv să credem că modelul de business dezvoltat de Amazon, cu depozitele sale nesfârșite, cu livrare a doua zi pentru un extra cost, cu strivirea competiției și furtul ideilor și toată conveniența de a avea acces la o infinitate de produse este o problemă doar pentru piața din State. 

Pe cât de pitorești și simpatice sunt afacerile mici și shop-urile de familie deschise la stradă, pe atât de antitetic este conglomeratul Amazon. Cât vor mai putea supraviețui aceste afaceri?

Nu mai e doar un suflu de pesimism faptul că tot comerțul se mută în online și în depozite și că singurii care mai au capitalul să inoveze, să producă și să rămână competitivi sunt cei câțiva mari jucători. Iar asta nu se întâmplă doar acolo, peste ocean. Poate că nu e doar Amazon, dar modelul de business e recreat din nou și din nou, iar afaceri mici cu suflet se închid peste noapte, dislocuind oameni, eliminând joburi și schimbând fețele orașelor. 

Iar oamenii sunt primii care suferă. Știm că modelul economic curent nu favorizează lucrătorul. Dacă Bezos are o avere estimată la aproape 300 miliarde de dolari, curierii și lucrătorii din depozit pot ajunge să aibă salarii anuale chiar și de 9 milioane de ori mai mici. Înainte de taxe. Sau aproape de două ori sub salariul median din SUA, lucru care-i obligă pe cei mai mulți dintre ei să ia ore suplimentare (sau un extra job) sau chiar să aplice pentru ajutor social. 

La asta se adaugă și condițiile deja legendare de muncă, volumul enorm și poliția pauzelor și, da, mă gândesc acum și la oamenii care sunt nevoiți să urineze în sticlă ca să facă față unui mediu de lucru dinamic.

Iar dacă Bezos începea să nu mai pară simpatic, n-o să ajute nici faptul că Amazon se luptă activ să strivească orice încercare de grevă, eforturi sindicale sau orice altă formă de negociere colectivă în rândurile propriilor angajați, fie prin concedieri nejustificate sau dezinformare sistemică, fie printr-un violent sistem de turnătorie internă sau atacând în instanță constituționalitatea comisiilor guvernamentale pentru protecția drepturilor muncitorilor. 

Dar unde nu merge cu oțet, sigur merge cu miere. Costurile pentru lobby pe care Amazon le plătește în SUA și UE cresc de la an la an. Deci, cu o avere zeiască și cu taxe minime, cu zero respect pentru mediu și pentru proprii săi 1.5 milioane de lucrători Amazon, Bezos nu pare să-și fi făcut foarte mulți prieteni, lucru care ar putea să explice lista de invitați. 

N-o să reiau efortul tabloidelor acum, enumerându-i pe Kim, Kylie, Kendall, nici pe Oprah sau pe Tom Brady și da, la Sydney Sweeney și Leonardo DiCaprio o să ajungem mai târziu.

Nu, voiam să vorbim astăzi despre Barry Diller. Dacă numele ăsta nu sună clopoței,  trebuie doar să ne amintim că este, totuși, unul din cele mai mari nume din televiziune world wide, e omul care a dat aprobarea finală unor show-uri precum Married with Children, The Simpsons, și creditat ca fiind, împreună cu Rupert Murdoch (nu căutați mai multe despre el), fondatorul Fox, pe care astăzi îl cunoaștem drept Fox News, și care a dat lumii personalități consistente precum Laura Ingraham, Tucker Carlson, Jesse Waters și, mai presus de orice, președinția lui Trump. 

Iar moștenitoarea imperiului Trump e prezentă și ea la nuntă, împreună cu soțul ei. Ce caută Ivanka Trump aici putem specula la nesfârșit, și deși nu vreau să fiu eu băiatul care strigă ‘corupție, corupție!’ la fiecare pas, putem fi siguri că Bezos și Ivanka nu sunt tocmai străini. 

Sunt doar câteva luni de la inaugurarea prezidențială, unde cei doi sigur s-au întâlnit și știm și că Trump a fost invitat la ceremonia din Veneția, însă n-a putut confirma din cauza programului. Știm, totuși, că Trump și Bezos nu sunt tocmai camarazi. Washington Post, publicația deținută de Bezos, nu se sfiește să fie critică față de administrația curentă și da, ne putem aminti cum Amazon amenința acum câteva săptămâni că va afișa majorările tarifare separat pe site-ul lor, lucru care n-ar fi avantajat imaginea Trump. Sorții par, însă, să se schimbe.

Cu Blue Origin, compania sa de explorare spațială (da, cea care a trimis-o pe Katy Perry în spațiu în acel experiment nereușit de PR), Bezos este acum într-o poziție unică de a beneficia de recenta separare dintre Trump și mai demult favoritul Musk, și probabil oferă președintelui un bonus câștigător în efortul de a elimina subvențiile pe care Musk le percepe de la guvernul federal.

Relația celor doi arată încă și mai bine luând în calcul sprijinul cloud și AI pe care AWS îl oferă trupelor israeliene (chiar și pentru intervențiile lor repetate împotriva civililor palestinieni).

Ceea ce ar trebui să facă următoarea invitație cel puțin neașteptată. Cu 220 mii de subscriberi pe YouTube, regina Rania a Iordaniei este o figură cel puțin surprinzătoare la nunta lui Bezos. Nu pentru că ar fi în vreun fel necunoscută, cu zeci de distincții, funcții în organisme caritabile internaționale și apariții televizate în SUA, dar surprinzătoare pentru că regina Rania este de origine palestiniană. Și nu doar ea. 

Cu o populație de 11.4 milioane de oameni, se estimează că până la 60% din populația țării este de origine palestiniană, la care se adaugă puțin peste două milioane de refugiați palestinieni, împărțiți în 10 tabere, făcând Iordania țara cu cei mai mulți palestinieni acceptați ca refugiați în urma agresiunilor conduse istoric de Israel. Și generozitatea nu se oprește aici. Iordania găzduiește refugiați irakieni, sirieni, yemeniți și libanezi, fiind o țară care abia găsește loc în primele 100 economii ale globului, cu un PIB de doar 50 miliarde de dolari. Da, de trei ori mai mic decât încasările globale Amazon pe trimestrul întâi.

Nu cred că pot să subliniez asta destul. Compania lui Bezos, una dintre ele, încasează în trei luni de trei ori mai mult decât încasează întreaga Iordanie într-un an, țara care cumva găsește cu cale să-și permită să proceseze, găzduiască și integreze milioane de refugiați în urma unor agresiuni la graniță sprijinite tehnologic de cealaltă companie a lui Bezos și finanțate în parte de tatăl Ivankăi, un președinte care nu e neapărat faimos pentru generozitatea politicilor sale privind refugiații.

Ce caută, deci, regina Iordaniei în toată această colcăială de personaje de moralitate obscure? Putem să ne scărpinăm în cap oricât și deși pot jura că nu sunt singurul care-și pune întrebarea, nu reușesc să găsesc vreo publicație care să trateze această gimnastică politică cu mai mare importanță decât stilul ei vestimentar și infamul top decupat. 

Pare că o carieră de 30 de ani în filantropie și o misiune continuă în a sfărâma prejudecățile islamofobe ale vestului privind femeile din lumea arabă pot fi ușor ignorate câtă vreme faci câteva greșeli de imagine. Ca femeie. 

Pentru că da, ne-am obișnuit deja cu faptul că o femeie nu are luxul de a exista fără să fie complet pusă sub scrutin. Dacă protestele din Veneția au primit expunere moderată iar efectul Bezos asupra mediului și economiei chiar mai puțină, iar ocazionala privire acordată bărbaților s-a oprit fie pe efectivele de securitate, cămașa lui Bezos și mântuirea lui Leonardo DiCaprio de blestemul celor 25 de ani, toată atenția pare să fi fost furată de femei. 

Și nu mă refer aici la suspecții de serviciu, precum fetele Kardashian-Jenner, care și-au construit un imperiu din a se lăsa privite, sau de Sydney Sweeney, care este acuzată din toate unghiurile de a-și trăda propria onoare pentru a capitaliza pe propria ei sexualitate. Cumva, nu mă refer nici la invitația de nuntă și lipsa de stil și nici la cele 27 de ținute deopotrivă pompoase și scumpe și de neprivit, care se pare că arată încă o dată cum ne pasă mai mult de cum arată cineva decât de ce se întâmplă cu joburile, pământurile și resursele noastre. Nu. Mă refer la chipul lui Lauren Sanchez, cel mai fotografiat chip al anului.

“De ce ți-ai face una ca asta?“ sau “Nu pot să cred că ai 200 de miliarde de dolari și alegi așa ceva.” sau chiar un “Hei, îl apreciez pe Bezos. Măcar alege pe cineva de vârsta lui, nu o puștoaică trofeu…” sunt reacții care arată încă o dată cum picăm acest test de stres al dialogului public. E straniu cum publicul, chiar și cel progresist, militant, își dezvăluie reflexele sexiste puternic înrădăcinate. Și e revoltător cum acest scrutin public asupra fizicului unei femei de 50 și ceva de ani, într-un moment care în mod normal ar trebui să fie despre alegere, libertate personală, poate chiar iubire, devine un nou prilej de a o (la rândul ei) comodifica.

Pentru că femeia rămâne în continuare o marfă. Fie e prea uzată ca să justifice investiția, fie demnă de laudă pentru cum a știut să “se bage sub piele” atât de aproape de termenul de expirare. Oricare ar fi cazul, Lauren Sanchez nu e tratată ca o persoană. 

Dincolo de articolele care scot la iveală foști, aventuri, infidelitate, copii din căsătorii separate și alte cele, comentariile ne reamintesc că corpul unei femei rămâne un bun public, care ne aparține tuturor pentru evaluare, comentariu, comparație, etichetă. Un lucru pe care-l putem accepta sau respinge de parcă persoana ar fi acolo, pe ecran, pentru ca noi să decidem dacă merită averea lui Jeff Bezos. 

Și e fascinant cum liberul arbitru al femeii cade pe locul doi, ea devenind, în cel mai bun caz, un talentat asset manager, care trebuie să știe cum să se vândă. Chiar și când nu e un produs, raportul tranzacțional se păstrează. Femeia rămâne comerciantul care a știut “să-și joace bine cărțile”, care a încasat pe o marfă perisabilă.

Toate astea în condițiile în care femicidul continuă în România în ritmul în care ne-am obișnuit (unul pe săptămână), în care PNL contestă competența (sau umanitatea?) femeilor, în care educația este în continuare strivită.

De ce, deci, vorbim despre nunta asta? Vorbim pentru că e o scenă pe care estetica, misoginismul și capitalismul se întâlnesc și ne reamintesc că nu avem voie să îmbătrânim, că o femeie nu poate alege, dar se poate lăsa aleasă și că nu avem voie să încălcăm regulile pieței, chiar și atunci când jucăm cu oamenii care le scriu. 

Spectacolul, desigur, nu se termină nici după cele trei zile de poveste. Așa cum ne aminteau jurămintele frivole de dragoste ale lui Macheath, “dragostea durează atât cât durează, cu tine sau cu altcineva, aici sau în alt colț de lume”. Un Macheath își sărută mireasa urmând să sară în avion înainte ca apele să înghită orașul, în timp ce publicul țipă și autoritățile aplaudă. 

În Opera de trei parale, Brecht ne amintește că crimă și business sunt distincții de vocabular, nu de moralitate. Cine e mai crâncen, cel care jefuiește o bancă sau cel care o înființează? Cine e mai periculos, cel care fură o pâine sau cel care deține lanțul de aprovizionare? Bezos nu fură de la săraci, el doar proiectează mecanismul prin care rămân săraci. Automatizează alienarea. Împachetează spectacolul succesului și ni-l vinde mestecat și regurgitat. Și toate astea cu livrare gratuită, a doua zi. 

Și oricât de nedrept ar fi acest spectacol, cortina nu cade niciodată în opera asta. Pentru că protagoniștii dețin teatrul. 

Cu inserții din Opera de trei parale, pe muzica lui Kurt Weil. Scris de Bertolt Brecht. 

Recomand versiunea din 1953, Viena, cu Liane în rolul lui Polly Peachum.