Pe 26 august, un livrator din Bangladesh este atacat de un tânăr radicalizat, care îl lovește în timp ce, printre scâncete, îl numește „invadator” și îl roagă să părăsească țara.
Pe 2 septembrie, un bărbat își lovește cu brutalitate și apoi calcă cu mașina propria amantă, care nu supraviețuiește.
Pe 5 septembrie, președintele Statelor Unite semnează un ordin executiv prin care redenumește Departamentul Apărării în „Departamentul de Război”, pentru că așa i se pare „mai suculent”.
Un elev deschide focul într-un liceu din Colorado: rănește doi colegi și apoi își ia viața. Armata israeliană ordonă evacuarea orașului Gaza și bombardează câteva clădiri despre care afirmă, fără dovezi, că ar fi folosite de Hamas. Ucide (încă) 41 de persoane. Charlie Kirk, un binecunoscut activist conservator, este asasinat într-un campus din Utah, chiar în timp ce dezbătea problema violenței cauzate de armele de foc.
Toate acestea, pe 10 septembrie.
Și toate în timp ce, pe fondul unui război aproape de graniță, drone rusești intră în spațiul aerian al Poloniei, România ajunge la al 40-lea femicid și Germania promite să-și tripleze efectivele militare.
Pare că violența este marele subiect al vremurilor noastre. Tema care ne zguduie mereu puțin în scaun, dar care, privită mai atent — în politicile de reînarmare, în felul în care state moderne își tratează propriii cetățeni, în terorism, granițe fragile și noi „axe ale răului” — pare că e considerată uneori „necesară”.
Astăzi o să vorbim despre violență, fascinația pentru violență și contorsiunile prin care reușim să o justificăm.
Pentru cei care l-au descoperit pe Charlie Kirk doar postum, sau de câteva zile, și pentru cei care s-au trezit aruncați în această furtună polarizantă — de la celebrarea dispariției lui din viața politică, până la refuzul altora de a jeli moartea sa, în paralel cu lacrimile celor care chiar l-au considerat un lider — înțeleg cât de bulversant poate fi.
Știu că pentru mulți dintre voi, ce se vede e doar un om cu zâmbet cald, împușcat brutal în imagini care evocă o execuție publică. Și, în toate felurile posibile, sunt aici să condamn orice formă de violență și ceea ce este, după toate măsurile, un asasinat politic.
Dar singurul mod de a face asta, fără să cad într-o gimnastică rațională imposibilă, este să încep prin a-l condamna pe Charlie Kirk.
Kirk este creditat aproape peste tot ca „important activist conservator”. Etichetele de autor sau personalitate media sunt secundare. Pentru cine l-a descoperit recent, el pare doar un tânăr curat, pieptănat corect, care stă într-un cort alb și invită studenți la dezbateri despre una-alta, precum apropierea de Dumnezeu, sanctitatea familiei, protejarea tradițiilor. Lucruri de ”bun simț”, ni se spune.
Dar a-l rezuma la această imagine ar fi naiv, reductiv și insultător. Hai să vedem cine e Charlie Kirk.
La 18 ani el abandonează un drum academic și fondează Turning Point USA, o organizație non-profit caritabilă (e mai degrabă un termen fiscal). Scopul declarat: apropierea elevilor și studenților de valorile conservatoare. În propriile cuvinte: „educarea tinerilor cu privire la responsabilitatea fiscală, piața liberă și limitarea puterilor guvernamentale. Cum de la acest limbaj steril s-a ajuns la teorii ale „marii înlocuiri”, la discuții despre „capacitatea mentală a persoanelor de culoare” și la apărarea violenței armate — e o întrebare la care nu ești singur dacă nu găsești răspuns.
Pentru început, în spatele poveștii cu „dropout-ul vizionar” stătea însă William Montgomery, un „guru” de marketing de 72 de ani, cu suficiente resurse și conexiuni, acces la firme de audit prietenoase și donatori importanți. Montgomery devine imediat trezorier și membru în consiliu, lăsându-l pe Kirk să fie imaginea și vocea organizației. În doar trei ani, Turning Point USA ajunge la un milion de dolari și 17 angajați full-time. Pentru a ocoli restricțiile impuse organizațiilor non-profit, Kirk și Montgomery deschid aripi noi: Turning Point Action și Turning Point PAC, organizații ale căror încadrări fiscale separate permit să sprijine și finanțeze candidați.
E bine să ne amintim asta atunci când ne întâlnim cu argumentul potrivit căruia Kirk a fost atacat pentru opiniile sale. Kirk nu era un simplu băiat care împărțea opinii personale în campusuri, de dragul dezbaterii, al dialogului, al acestui experiment dialectic care e America. Kirk avea 13 ani de carieră în politică, imagine și comunicare, cu salariu de 300.000 de dolari pe an, cu acces la platforme mediatice, cu acces la Casa Albă, prin președinte și apropierea de familia sa. El este și autor al cărții The MAGA Doctrine, un om cu structuri, fonduri și o reală putere de a strânge voturi pentru și finanța candidați dispuși să îi transforme opinia în politici funcționale.
Și cum sună aceste opinii? Cum sună aceste mici argumente de bun simț pe care Kirk le ridica în campus? Kirk dezbătea „limitele mentale ale persoanelor de culoare”, „superioritatea culturală a Vestului”, „teoria marii înlocuiri” — toate teme cu consecințe directe: deportări, persecuții, violențe. Ataca drepturile femeilor și milita pentru politici regresive. Susținea că taxarea miliardarilor încalcă poruncile „să nu furi” și „să nu poftești”. Spunea că ar aduce înapoi execuțiile publice și le-ar televiza, încurajând chiar și copii de 12 ani să privească, găsind un loc simpatic și pentru sponsori. Întrebat despre violența armată într-o țară cu mai multe arme decât oameni, răspundea senin că „trebuie să acceptăm câteva morți anuale pentru dreptul de a purta arme”.
El strângea bani și finanța politicieni care cereau relaxarea regulilor pentru arme de foc. Nu era vorba de idei abstracte. Era o retorică care punea în discuție dreptul unor comunități întregi de a exista, de a acționa, de a alege.
De aceea, dacă asasinatul lui Kirk ni se pare scandalos și oribil, trebuie să ne amintim că el este omul care, în aceeași zi, ar fi apărut la trei televiziuni diferite să justifice violența — ca un cost infim pentru ce e drept.
Și ce e drept, până la urmă? Pentru că întrebarea care urmează nu poate să fie decât: cine decide câtă violență e justificată? Când devine violența „dezgustătoare”? Când un elev deschide focul într-un liceu? Când un CEO este ucis pe stradă? Când oameni sunt împușcați la coadă pentru hrană? Când e ucisă o femeie albă? Când e ucis un bărbat de culoare? Când comparăm între cele două? Când o dezbatere e câștigată de un glonț? Sau când miliții civile, oficiali și un președinte promit război drept răsplată?
“Cuvintele au putere. Întotdeauna vor exista oameni care traduc incitarea în acțiune. Figurile publice și canalele media au responsabilitatea de a opri discursul diviziv. Altfel, asta ne poate costa sânge”. E un citat grozav. E ce a scris Miki Zohar pe 31 iulie, pe contul lui de X. Miki Zohar, Ministru al Culturii în Israel.
Să jelești moartea violentă a unui om e firesc. Dar să faci asta fără să recunoști violența, efectele și impactul discursului său e o gimnastică imposibilă. Violența nu apare în vid. Ea are aproape întotdeauna un fundament: retorică, idee, putere.
Trebuie să ne amintim din nou că violența e rea pentru că e violență, nu pentru că a fost îndreptată greșit. Că violența e rea pentru că ne promite un trai nesigur, pentru că oferă dreptate forței în locul acordului, pentru că ocolește democrația și pentru că, în schimbul unui catharsis ieftin, nu face decât să distrugă, fără să aibă și capacitatea de a construi ceva în schimb.
Un băiat împușcă un ideolog, iar America găsește prilejul perfect să demonizeze stânga și să inventeze un nou „inamic al statului”. Ne amintim ce înseamnă asta? Miliții civile nelegitime promit protecție altor ideologi. Autoritățile fac liste negre cu cei care s-au exprimat „prea liber” după moartea lui Kirk. Ce s-a câștigat? Ce s-a pierdut?
Ne jignim unii pe alții cu apelative precum „fascist” și „comunist”, dar uităm esențialul: nu etichetele sunt problema, ci violența prin care acele regimuri au câștigat și păstrat puterea — poliția secretă, deportările, lagărele, foametea, experimentele pe oameni, cenzura, persecutarea propriilor cetățeni.
Uităm că avem mai mult decât opinii și internet. Avem putere. O putere pe care o împrumutăm statului, reprezentanților, liderilor de opinie. Le împrumutăm dreptul de a mânui și instrumentaliza violența, ca noi să nu trebuiască să facem asta. Numim asta civilizație. Și sună a siguranță și legitimitate pentru că puterea reală e colectivă și pentru că puterea reală se fundamentează pe cooperare, justiție, legi aplicabile tuturor. Violența, singură, nu poate crea autoritate durabilă. Poate îndepărta un lider, dar nu poate crea unul.
Aș fi vrut ca sistemele democratice să fi identificat din timp discursul lui Kirk drept unul violent și să îl oprească de la a ajunge la inimile unei întregi generații. Aș fi vrut ca tinerii să aibă destule resurse și discernământ să vadă prin logica lui fragilă și să realizeze că Kirk nu era nimic mai mult decât un demagog care folosea construcții pedante și un pieptăne bun ca să popularizeze idei la fel de violente pe care le putem găsi la Tate și alții, mai golani.
Un glonț a fost mai eficient. Dar asta nu ne lasă niciun motiv de bucurie.
Pentru că violența nu poate crea autoritate. Și pentru că, sub influența unor figuri ca Kirk, care normalizează redeschiderea dezbaterilor în jurul unor subiecte care am convenit de mult că nu sunt de dezbatut (drepturi, autonomie, sufragiu universal), democrația însăși riscă să devină o farsă.
Atâta timp cât mai păstrăm ideea că noi avem puterea, e esențial să decidem cui o împrumutăm și să urmărim ce face cu ea.
Nu am nimic de adăugat.
Epilog
În 1996, când protagonistul nostru avea trei ani, dincolo de ocean, în Belgia, Mauro Pawlowski lansa primul album al trupei Evil Superstars — probabil cel mai bun nume de trupă din lume. Primul cântec, No More Bad People, un amestec absurd de sunete, are următoarele versuri:
Iron sandwich / Dead soup song / Michael Bolton / Baby skull bath hobby club /
Rocking tub / Fairy burger ulcer pie / Some good times / Would do just fine!
Și are exact la fel de multă legătură cu subiectul nostru ca și faptul că Kirk era tată de copii.
Albumul se numește Love Is Okay. Eu sunt Sartrowski și acesta e un moment bun pentru a merge pe canalul nostru de YouTube, tele:gen. Violența e ridicolă, dar periculoasă. Arătați-o mereu cu degetul. Empatia e un dar: extindeți-l și asupra celor care nu arată, nu vorbesc și nu trăiesc ca voi.
Ascultați muzică. Vorbiți pentru cei care nu sunt ascultați. Și găsiți mereu metode demne de a construi o lume în care să existe:
No more bad people.
