Intrasem în presă în studenție, la o redacție locală, și-mi plăcea să caut artiști să scriu despre ei. Reportajele nu erau cele mai strălucite, dar toate părțile erau fericite, eu, intervievații (sper), șeful, că aduceau un plus de culoare.
Într-una dintre căutările astea, descoperisem Șaraimanic. Văzusem că fondatoarea proiectului, Larisa Perde, a absolvit aceeași facultate și avea deja multe proiecte în spate, printre care și manageriatul Tarafului lui Gheorghe Caliu.
În toată zarva în care era, am apreciat cu atât mai mult că și-a făcut timp pentru un interviu. Nu țin minte dacă l-am făcut pe mail că aveam emoții sau că era ocupată. Mai târziu, Larisa a susținut o prezentare la noi la facultate și am ajuns dintr-o întâmplare. O colegă-mi zisese că e tipa asta care face un soi de petreceri cu lăutari. Am întrerupt-o și am zis: LARISA PERDE???? OK VIN MULȚUMESC.
☼
Cred că mi-a plăcut dintotdeauna lăutăreasca sau muzica popoarelor, în general. La 19 ani am făcut un fel de scurtmetraj și am folosit niște secvențe din nunta părinților, când m-a rupt mai tare ca niciodată acordeonul. Strânseseră niște bani și au chemat o formație și un domn cu o cameră.
„Vocalistul de la nunta noastră este o rudă de-a lui [tata]. Și prin el, cumva, toți aparțineau unei formații de lăutari pentru evenimente. Fotograful era cam singurul pe vremea aia, sau mai bine zis erau puțini. Cum nu exista online-ul, mai puteai găsi din vorbă în vorbă”, mi-a zis mama.
Eram într-o perioadă tumultoasă (a se reciti: am făcut un scurtmetraj) și-l cunoscusem pe Tenzin Gendun, un călugăr budist care m-a adus cu picioarele pe pământ. Asta e altă poveste. Ideea e că se întâmplau multe în 2022 și uneori mai mergeam la Centrul Budist din oraș, un loc cu pasionați de budism sau meditație, care invită călugări la diverse ateliere sau conferințe. Știu că sună ca un cult, dar nu e. Dacă era, fiți siguri că nu era ăsta primul meu articol la o revistă. Eu mă duceam să meditez și să văd cum e în cercuri diferite.
Uitându-mă în urmă, Tenzin făcea meditații personalizate și nu se marketa corespunzător. Reținuse toate apăsările mele sufletești și m-au ajutat mult ieșirile cu el. I-am luat și lui interviu. Altădată l-am chemat la mine, am gătit paste și el a rostit ceva mantre pentru motanul meu.
Budiștii cred că, înainte să vină în planul real, copilul, adică Sinele lui, alege printr-un proces karmic familia în care să apară. Dacă e adevărat, Sinele meu în ‘97 a zis maamă ce mă rupe acordeonul de la nunta ăstora și a decis să vină șase ani mai târziu într-un semicerc de case, la o curte din Mangalia.
Așa a fost la Șaraimanic, dar în interior. Larisa aduce împreună oameni din diferite părți ale lumii, la o masă rotundă, să improvizeze. Au și câteva cântece pregătite, țineau lista pe masă, nu e vreun secret. Secretul e cum reușesc oamenii ăștia să schimbe ritmul din priviri când improvizează??? Și cum sună acordeonul și tobele braziliene atât de bine împreună?
Am ajuns printr-un noroc chior la Șaraimanic, mai exact la „Roda del Mundo”, care aduce popoarele diferite împreună să cânte. Plecam de la birou cu gunoiul după mine, o pungă de carton Balls cu ambalaje, că am avut mâncare la pachet în ziua aia. Când coboram scările, punga s-a atins de balustradă în drept cu Larisa Perde cu care mi-am intersectat privirea când mi-am cerut scuze pentru foșnit.
„Larisa Perde?!?!”. Știam foarte bine cine e, dar ar fi fost ciudat să îi spun „Mâinile sus, Larisa Perde, știu cine ești și ce faci!”, iar pentru entuziasmul de atunci, astea erau singurele variante posibile. Vă rog să apreciați progresul în a-i zice numele unei persoane din fața mea. Când am văzut un actor mai demult la Balls (e ceva cu restaurantul ăsta că mă pune numai în situații discutabile), am zis doar „wow”.
Larisa m-a întrebat confuză cum de o recunosc. Nu avea de unde să știe cine sunt pentru că nu ne-am văzut niciodată. I-am explicat în 10 secunde, cu gâfâit, interviul, evenimentul de la facultate și faptul că o admir și am vrut să o salut.
„Și ce faci în București?” > „M-am mutat.” > „Păi hai mâine la Roda del Mundo, o să fie special, uite și acum mi se face pielea de găină când mă gândesc.” > „OK VIN MULȚUMESC.”
☼
Nu apucasem să merg la niciun eveniment Șaraimanic și mai că îmi repetam în cap salutul rostit spre actor când am ajuns. Era wow totul. N-am dovezi, am zis să respect dorința organizatorilor de a lăsa telefonul și eu să mă bucur „doar cu sunetul”.
Eram la această masă rotundă, unde ne-am strâns cunoscuți și necunoscuți. Pe unii îi știam cu nume, prenume și ocupație. Zici că mă uitam la nunta alor mei pe CD.
M-am bucurat să o văd pe Larisa făcându-le o introducere muzicienilor. În mintea mea, fix așa începea Șaraimanicul la care nu fusesem niciodată. M-am uitat mult la ea și în ochi puteam vedea un sentiment de copleșire – din aia bună, ca atunci când îți zice șeful că ți s-a mărit salariul.
Din când în când, mai făcea semne instrumentiștilor să intervină în improvizație, până s-a încălzit atmosfera și n-a mai fost nevoie. A prins și publicul curaj cu dansul, iar cântăreților li s-a confirmat că fac senzație.
La eveniment puteai privi pe oricine direct în ochi și ei te puteau vedea. Inconfortabil de intim, dar cred că despre asta e vorba.
„Cu asta ne hrănim spiritual, nu trupește”, a mai zis Larisa. Și a lansat o invitație către cei care pot ajuta cu sugestii pentru continuitatea proiectului.
Cândva, era și un festival Șaraimanic, dar nu m-am dus fiindcă era în altă localitate, iar eu eram singură și anxioasă. La evenimentul ăsta de acum tot singură și anxioasă m-am dus, pentru că în facultate am fost fraieră. Și bine am făcut, pentru că nu e doar despre muzică, e o experiență care trezește ceva în tine.
„Cerând ajutorul îi împuternicești pe ceilalți”, a rămas cu mine.
E revoltător să aflu că nu prea rămân bani la sfârșit, având în vedere ce oferă. Lumea se oprea la ea să-i mulțumească. I-am mulțumit și eu, apoi mi-am scos telefonul din cizmă și m-am dus acasă. Nu luasem nimic cu mine, dar m-am întors cu destule. Mâinile-au fost sus, Doamne ajută.
