Schiţând un sentiment al desolidarizării, George Roşu radiografiază, cu extremă tenacitate, iluzia și arbitrarietatea noțiunii de compoziție.
Chiar dacă o face recurgând la armonii și rezonanțe plastice, el înscenează, în fapt, mici conversaţii diferenţiale. O să vedeți aici texte extrase parcă direct din studioul artistului.
Însă, lucru esențial, nu e vorba de un elitism al manuscriselor, ci, dimpotrivă, de un real proiect democratic scris, într-adevăr, cu cinism şi autoironie şi îndreptat împotriva meditațiilor mai mult sau mai puțin grave pe tema poeziei.
George Roşu propune, în schimb, râsul, poznele şi zeflemeaua.
Sursă și mai multe detalii găsești aici.
