„Dreams” (Sex Love) face parte din trilogia regizorului norvegian Dag Johan Haugerud, alături de filmele „Sex” și „Love” explorează trei perspective distincte, dar complementare asupra a ceea ce înseamnă să fii vulnerabil, viu și în căutarea adevărului emoțional. Nu e vorba despre sex, iubire și vis în sensul lor uzual, ci despre modurile intime, aproape secrete, prin care aceste stări ne modelează pe dinăuntru.
Așa cum Platon descria în Banchetul o „scară a iubirii” de la atracția fizică spre iubirea sufletului și, în cele din urmă, spre contemplarea adevărului și a binelui absolut și Dag Johan Haugerud pare să propună o traiectorie similară. „Sex” explorează dorința brută și căutarea identității prin corp, „Dreams” plutește în fantezia idealizării și a iubirii adolescentine imposibile, iar „Love” aduce o formă de intimitate matură, în care iubirea nu mai este nici pură, nici perfectă, ci sinceră și umană. În această trilogie, iubirea devine o trecere de la trup, la vis, la adevăr.
Chiar dacă regizorul nu îl citează direct pe Platon, trilogia poate fi interpretată ca o variantă cinematică modernă a scării platonice a iubirii. E o căutare a sensului în dorință, în proiecții și în intimitatea asumată exact cum iubirea, în viziunea platonică, e un drum către adevăr.
Foto: Screenshot / Dreams | Trailer | NZIFF25
În „Dreams”, visul nu e o halucinație nocturnă, ci o formă de dorință tăcută acel sentiment profund care vine fără cuvinte, dar care te dă de gol în gesturi, priviri și fantezii. Johanne, protagonista, o adolescentă de 17 ani, se îndrăgostește de profesoara ei de franceză. Nu știm dacă iubirea ei e împărtășită. Nu vedem decât versiunea ei și tocmai de aici vine ambiguitatea care plutește peste întreg filmul: cât din ce simțim e real și cât e doar reflexia propriilor dorințe?
„My life is in a cloud,” spune Johanne la începutul narării, sugerând o stare de amor amorfa și plutitoare .
Mai târziu, adaugă: „I could feel her presence all through my body,” evocând o atracție fizică și emoțională care o traversează complet.
În „Dreams”, Johanne nu își înțelege pe deplin sentimentele, dar tocmai asta le face atât de autentice. Nu sunt raționale, nu sunt „corecte”, dar sunt reale. Iar filmul refuză să le judece. Sentimentele ei nu sunt ridiculizate, nici reduse la o simplă criză adolescentină. Sunt lăsate să existe, cu toată confuzia, intensitatea și fragilitatea lor.
Chiar și mama și bunica venind din generații diferite, cu așteptări diferite de la viață și iubire recunosc că prima dragoste nu se uită. E un moment formator, chiar dacă nu are urmări vizibile. Poate mai ales atunci.
Într-un peisaj cinematografic în care iubirea adolescentină e adesea tratată ca o glumă, ca un coming-of-age cliché sau o scuză pentru dramă ieftină, „Dreams” face o alegere rară: să ia în serios fantezia. Nu ca pe un pericol, ci ca pe un teren fertil pentru auto-descoperire.
Ce se întâmplă când te îndrăgostești de cineva care, poate, nu va ști niciodată? Când îți imaginezi conversații, gesturi, vieți întregi care nu se vor întâmpla niciodată? E mai puțin real? Sau e mai intim tocmai pentru că rămâne doar al tău?
Aici stă forța filmului: nu în ceea ce se întâmplă între personaje, ci în ceea ce se întâmplă în interiorul Johannei. În felul în care o privire declanșează o poveste, în felul în care o pagină de jurnal devine o formă de curaj, în felul în care o iubire neîmpărtășită poate deveni începutul unei identități.
Foto: Screenshot / Dreams | Trailer | NZIFF25
Filmul are o construcție stilistică profund poetică. Atmosfera e melancolică, aproape visătoare, cu un tempo lent, deliberat un slow burn cinematografic care pune accent pe stări și gesturi, nu pe acțiune. Cuvintele sunt puține, dar pline. Tăcerile devin spații în care sentimentele pot respira.
Un element recurent în „Dreams” este scara atât fizică, cât și simbolică. Bunica face referire directă la Scara lui Iacob, o viziune biblică în care pământul și cerul sunt unite printr-o scară pe care îngerii urcă și coboară. În film, această imagine devine metafora unei treceri: între copilărie și maturitate, între trup și suflet, între realitate și fantezie.
Dar scara poate fi și o trimitere subtilă la Platon, mai ales dacă privim întreaga trilogie a lui Haugerud prin lentila Banchetului. La Platon, iubirea e o urcare treptată: de la atracția pentru un corp frumos, la dragostea pentru suflet, apoi spre ideea însăși de frumusețe adică o scară a cunoașterii de sine prin iubire.
În cazul Johannei, scara nu e doar un obiect în cadru. Este o structură interioară, una pe care urcă singură, în încercarea de a înțelege ce simte. O ascensiune care nu duce la profesoară, ci înapoi către sine.
În fundal, se profilează trei generații de femei adolescenta, mama și bunica fiecare cu propriile proiecții asupra iubirii. E imposibil să nu te gândești la arhetipurile Hecatei: fecioara, mama, bătrâna înțeleaptă. Trei chipuri ale aceleiași întrebări: cum arată dragostea pentru tine?
Foto: Screenshot / Dreams | Trailer | NZIFF25
Filmul deschide un dialog rar întâlnit în cinema despre sexualitate, dorință și fantezie. Nu oferă răspunsuri și nici soluții. Lasă loc de interpretare, uneori frustrant de mult. Vedem doar o față a poveștii, iar intențiile profesoarei rămân învăluite în mister. Dar poate tocmai asta e frumusețea: iubirea, ca și visul, nu poate fi nici explicată, nici controlată. Doar trăită.
Una dintre cele mai tulburătoare scene din „Dreams” nu este despre iubire, ci despre putere. Mai exact, despre ce se întâmplă când un adult cu autoritate în cazul de față, profesoara Johannei refuză să își asume responsabilitatea pentru modul în care a fost percepută.
Când mama descoperă textul scris de Johanne și o confruntă, profesoara nu neagă autenticitatea trăirilor fetei. Își dă chiar acordul pentru publicarea textului. Dar o face cu o răceală dezarmantă, poziționându-se pe sine ca potențială victimă.
„Mi-a fost teamă să nu fie ceva în neregulă cu ea…”
O replică care pare inocentă, dar care insinuează că problema e, de fapt, la elevă. E o formă subtilă de gaslighting, un mecanism prin care anulezi realitatea celuilalt fără a o nega frontal.
Deși între ele nu a existat niciun act fizic explicit, rămâne sentimentul că profesoara a profitat emoțional de admirația fetei. A încurajat-o pasiv, a primit acea iubire, dar a refuzat să o recunoască atunci când asta ar fi însemnat să-și asume o răspundere.
Aici, „Dreams” devine mai mult decât o poveste despre iubirea adolescentină. Devine un film despre cine are ultimul cuvânt asupra realității și cât de ușor o voce vulnerabilă poate fi redusă la o „proiecție”, o „neînțelegere”, un „derapaj”.
Foto: Screenshot / Dreams | Trailer | NZIFF25
Dreams e o bijuterie pe peliculă nu doar prin abordarea sa vizuală, încărcată de simboluri și tonuri pastel, ci și prin modul în care corpul, mișcarea și privirea devin forme de poezie. Totul curge într-o atmosferă suspendată, între vis și realitate, între fantezie și frustrare, între ce ai simțit și ce nu vei putea niciodată spune.
E genul de film pe care nu-l privești, ci îl trăiești dinăuntru în tăcere. Cu o cană de ceai alb fierbinte în mâini, înfășurat într-un pulover uriaș de lână, în timp ce afară plouă. Și poate că în toată povestea, nici nu e vorba de iubire. Poate e vorba doar de cum învățăm, pentru prima oară, să pierdem ceva ce n-am avut niciodată.
