Există un obelisc alb de 25 de metri în Piața Revoluției din București și îl știți. Dacă nu îl știți ca Memorialul Renașterii, îl știți ca „cartoful în țeapă”. Sau ca „măslina-n scobitoare”, „circumcizia ratată”, „țeapa de 56 de miliarde”, „un creier pe băț”. Bucureștenii au fost, în privința asta, extraordinar de creativi. Lista poreclelor adunate de-a lungul anilor e, în felul ei, o operă colectivă mai articulată decât monumentul însuși.
Asta ne spune ceva, nu neapărat despre monument, ci despre noi și despre relația noastră cu obiectele pe care le plantăm în spațiul public și le numim, cu gravitate, „monumente”.
Ce este, de fapt, un monument?
Întrebarea pare stupidă, dar nu e, pentru că probabil nici tu, la fel ca mine, nu știi ce este.
Dicționarul spune: o construcție sau operă de artă ridicată pentru a comemora o persoană sau un eveniment. Definiția e corectă și complet inutilă, pentru că nu spune nimic despre ce se întâmplă după inaugurare, când discursurile s-au terminat și lumea a plecat acasă. Nu spune cine trece pe lângă monument în fiecare zi fără să-l vadă. Nu spune cine îl fotografiază cu telefonul, râzând sau ce face un monument cu orașul în care a fost plantat.
Monumentul e, în primul rând, arhitectură. Ocupă spațiu, deci modifică cum se mișcă oamenii, cum se vede strada, ce simți când intri într-o piață. Din punctul ăsta de vedere, nu există monument neutru. Orice obiect de dimensiuni considerabile, plasat în spațiu public, restructurează acel spațiu, vrei sau nu, îl înțelegi sau nu. Monumentul te privește chiar dacă tu nu-l privești pe el.
Dar monumentul e și sculptură. E o formă cu intenție și are un autor, are o idee, are o simbolistică pe care autorul a gândit-o și pe care publicul o acceptă, o respinge sau pur și simplu o ignoră. Și exact aici începe problema: în România, decalajul dintre ce vrea să spună un monument și ce înțelege orașul din el e, de regulă, imens.
Cartoful, adică cum arată eșecul comunicării simbolice
Contractul de execuție al Memorialului Renașterii a fost semnat în august 2004. Piatra de temelie a fost pusă în decembrie același an, în prezența președinților Ion Iliescu și Traian Băsescu. Autorul, Alexandru Ghilduș, pe atunci decan al Facultății de Arte Decorative și Design la Universitatea Națională de Arte, a câștigat concursul singur, fără echipă. A aflat de concurs, povestea el mai târziu, dintr-un anunț mic din presă, observat de soția sa. Monumentul a fost criticat, dar și aclamat, atât de publicul larg, dar și de cei din domeniu.
Ghilduș a răspuns că și despre Coloana fără Sfârșit s-au spus lucruri asemănătoare la vremea ei. Comparația e, blând spus, forțată. Dar ilustrează perfect dinamica din jurul oricărui monument controversat: autorul se apără invocând faptul că este ahead of his time, însă oare ar trebui să fie, avand în vedere că jumătate din studenții de la arhitectură, litere sau lucrători din zona Universitate trec zilnic pe lângă el?
Subiectul devine unul sensibil pentru că se pune problema unei bariere de concept între creatorul operei și publicul ce este literalmente obligat să privească opera sa. Când vine vorba de expoziții și picturi, publicul este în sine un voluntar activ, însă în arhitectură și în amplasamentul pe spațiu public, nu mai este o alegere. Teoretic, ar trebui să existe o oarecare preocupare din partea creatorului legat de părerile, sentimentele și înțelegerea obiectului, iar asta nu din propria sa notorietate, ci din simplul respect față de oamenii din jurul tău. Acest lucru cu siguranță s-a întâmplat la nivelul monumentului, dar nu îndeajuns având în vedere că toți încă îi spunem cartoful tras în țeapă.
Avem sau nu nevoie de monumente?
Răspunsul onest e: depinde ce vrem de la ele.
Dacă vrem doar ornamente, răspunsul e mai puțin clar decât pare pentru că orașele nu duc lipsă de obiecte, dar nici prezența unui monument în plus nu e, prin ea însăși, o problemă. Dacă vrem comemorare simplă, există forme mai eficiente și mai puțin costisitoare: o placă, un parc, o bursă anuală cu numele cuiva important.
Dacă vrem ceva mai complicat, un loc în care comunitatea să se recunoască, un obiect care să articuleze ceva despre cine suntem sau cine am fost, atunci da, avem nevoie. Dar atunci trebuie să fim dispuși să facem ceea ce, în România, nu am făcut aproape niciodată: să întrebăm publicul înainte, nu după.
Monumentele care funcționează în alte orașe au în comun nu neapărat o estetică anume, ci un proces. Memorialul Holocaustului din Berlin, proiectat de Peter Eisenman, a trecut prin 17 ani de dezbateri publice, variante revizuite, propuneri respinse. Rezultatul e incomod în mod deliberat: 2.711 stele de beton de înălțimi diferite, fără inscripțiii. La fel, Memorialul Veteranilor din Vietnam de la Washington, proiectat de Maya Lin după un concurs public și controversat la vremea lui, a devenit unul dintre cele mai vizitate locuri din oraș tocmai pentru că procesul a obligat comunitatea să decidă ce vrea să spună. Și în ambele cazuri, rezultatul a produs nu un consens estetic, ci o înțelegere comună a intenției.
Noi nu avem tradiția asta. La noi, monumentele se comandă, se inaugurează, se ironizează. Rar se dezbat serios înainte și niciodată nu se demolează, pentru că demolarea ar implica să recunoaștem că am greșit, iar asta e mult mai greu decât să trăiești cu o țeapă în centrul orașului.
Arhitectură sau sculptură? Și de ce contează distincția
Contează pentru că determină cine are autoritate să judece, cine e responsabil și cum se ia decizia de amplasare.O sculptură e evaluată ca operă de artă: formă, concept, execuție. Un arhitect sau un critic de artă o poate analiza estetic, iar publicul o poate respinge pe baze estetice.
O construcție arhitecturală e evaluată și ca intervenție urbanistică, deci cum se raportează la scara orașului, la traficul pietonal, la clădirile din jur, la funcțiunea spațiului. Necesită avize, plan urbanistic, studiu de amplasament. Tocmai de aceea comisiile de urbanism ale Capitalei și ale Sectorului 1 s-au opus Memorialului Renașterii: amplasamentul se făcuse fără plan urbanistic pus la punct.
Problema e că majoritatea monumentelor de for public trăiesc într-o zonă gri între cele două categorii și sunt judecate, în consecință, de nimeni cu adevărat. Prea sculptate pentru urbaniști, prea ancorate în spațiu pentru critici de artă puri. Ambiguitatea asta e convenabilă pentru decidenți, le permite comenzile să treacă printre instanțe fără ca vreun corp profesional să aibă ultimul cuvânt.
Trebuie să le înțelegem?
Dacă un monument are nevoie de un ghid, o broșură, o explicație ca să poată fi trăit, atunci ceva a mers prost în concepția lui. Nu înseamnă că arta publică trebuie să fie simplă sau literală, dimpotrivă. Dar trebuie să funcționeze la nivel senzorial și emoțional înainte de orice funcționare intelectuală. Obeliscul Memorialului Renașterii are trei laturi care reprezintă Sfânta Treime, o coroană care simbolizează jertfa, o cale pavată cu stejar care înseamnă drumul spre democrație. Toate bune, toate explicabile, toate complet inaccesibile omului care trece grăbit prin Piața Revoluției și vede un cartof în țeapă.
Brâncuși nu a dat instrucțiuni de utilizare pentru Coloana fără Sfârșit pentru că, evident, nu ai nevoie de ele. Forma vorbește direct. Asta e diferența dintre simbolism aplicat și formă care gândește.
Întrebarea nu e dacă publicul e destul de educat pentru a înțelege monumentul. Întrebarea e dacă monumentul e destul de bun pentru a vorbi fără traducere.
Ce facem cu ce avem
Piața Universității din București are patru statui care au văzut mai multă istorie decât orice om în viață. Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, turnată în Franța de Albert-Ernest Carrier-Belleuse și adusă la București în 1873, a asistat la gărzi legionare, la comuniști cu portrete, la pionieri, la revoluționarii din ’89 murind. A fost mutată în Parcul Izvor în 2010 pentru o parcare și readusă în 2012. Statuile de pe frontispiciul Universității, Dreptul, Filosofia, Știința și Arta, sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale, realizate după chipul fiicei sale. Comuniștii i-au șters semnătura de pe lucrări ca pedeapsă pentru că a sculptat pentru rege.
Mii de oameni trec zilnic prin fața acestor statui fără să le vadă. Și totuși ele structurează spațiul, creează ritmul pieței, dau scara. Funcționează arhitectural chiar și pentru cei care nu le cunosc povestea. Ăsta e un monument care lucrează bine.
Cartoful în țeapă, prin contrast, cere să fie văzut. Are 25 de metri. A costat echivalentul a 1,6 milioane de euro. Și totuși nu comunică, declanșează râs, ironie, respingere sau, uneori, curiozitate. Nu e inutil pentru că a generat, involuntar, una dintre cele mai lungi dezbateri publice despre memoria colectivă din România postdecembristă. Dar nu din motivele pentru care a fost construit.
În loc de concluzie
Poate că tocmai asta e lecția monumentului care n-a funcționat, că un oraș simte, colectiv și imprecis, când un obiect a fost plantat ca să închidă o dezbatere în loc s-o deschidă. Avem nevoie de monumente? Da. Avem nevoie de locuri în care memoria să fie tangibilă, în care trecutul să ocupe spațiu fizic, în care să existe ceva de atins, de privit, de contestat. Fără ele, istoria devine abstractă și ușor de rescris.
Dar avem nevoie de monumente oneste. Care să nu pretindă că știu ce s-a întâmplat când nu știu. Care să lase loc întrebărilor, nu doar răspunsurilor. Care să fie proiectate de oameni cu pregătirea necesară, aleși prin procese transparente, cu consultare publică reală, nu prin anunțuri mici observate întâmplător de soția cuiva.
Până atunci, orașul va continua să facă ce face cel mai bine: să boteze monumentele cartofi.
