Când te întâlnești cu un urs pe munte, ți se spune să te întinzi la pământ și să te prefaci mort. E greu, dar la fel de greu e să rămâi nemișcat în fața unui om căruia îi dai mijloacele și permisiunea să te rănească și să vezi ce alege să facă sperând că rămâi în viață după.
De-a lungul timpului, diverși artiști au experimentat cu conceptul de limite și ce se întâmplă când acestea lipsesc. Cel mai recent exemplu a fost la concertul lui Rilès Kacimi din 12 februarie, susținut la Accor Arena din Paris, când spectacolul s-a încheiat cu o reprezentație participativă surpriză, în care a invitat publicul să urce pe scenă cu foarfece pentru a lua ceea ce artistul a numit un „fragment” din el.
După concertul său principal, Rilès a rămas pe scenă ca parte a unui performance în timp ce rula pe fundal piesa „I Don’t Wanna Lose You”. Fanii au avut voie să vină în grupuri mici cu foarfece și să-i taie bucăți din hainele sau chiar din păr, pe care le puteau păstra. Momentul a fost pregătit din timp pentru că existau persoane care să ghideze publicul ca să se apropie. Nu a fost permisă nicio interacțiune ostilă cu el, însă nu au existat instrucțiuni stricte și aici ambiguitatea a generat critici aduse unor oameni care au urcat pe scenă și au ales să taie din părul artistului.
Videoclipurile și postările momentului au fost distribuite pe scară largă pe rețelele de socializare, motiv pentru care, cel mai probabil, ți-au apărut și ție în feed.
Lumea online compară acest performance cu performanceul lui Yoko Ono, Cut Piece, în care a stat nemișcată și a invitat publicul să-i taie bucăți de haine. Această lucrare s-a concentrat pe vulnerabilitate, consimțământ, obiectificare și modul în care spectatorii proiectează puterea asupra unui interpret pasiv. Însă paralela mai întunecată, datorită ușoarei ambiguități, este mult mai apropiată de Marina Abramović și piesa ei Rhythm 0.
Artista de origine sârbă, Marina Abramović, a susținut în Galleria Studio Morra din Napoli în 1974 performanceul intitulat Rhythm 0. Aceasta a fost reprezentația finală a seriei Rhythm a lui Abramović, după patru spectacole anterioare, care au avut loc în perioada 1973–1974. Lucrarea a presupus ca Abramović să stea nemișcată, în timp ce publicul era invitat să-i facă orice dorea, folosind unul dintre cele 72 de obiecte pe care le așezase pe o masă. Obiectele au fost alese special pentru a reprezenta unelte atât ale plăcerii, cât și ale durerii. Printre obiecte s-au numărat un trandafir, o pană, parfum, miere, pâine, struguri, vin, foarfece, un bisturiu, cuie, o bară de metal, un pistol și un glonț.
Nu existau scene separate, momente distincte sau instrucțiuni concrete. Abramović și vizitatorii stăteau în același spațiu, arătând clar că aceștia din urmă făceau parte din lucrare. Scopul performance-ului, a spus ea, era de a afla cât de departe va merge publicul atunci când nu există limite.
Oamenii au început timid, luând o pană și gâdilând-o sau pieptănând-o, însă, pe măsură ce spectacolul progresa, comportamentul a escaladat. Cineva i-a ținut în cele din urmă arma la tâmplă și s-ar fi putut întâmpla o tragedie. Textele de specialitate și chiar artista, în discuții ulterioare, menționează că arma nu era doar un prop, era o armă reală. Chiar dacă știa de la început ce urmărește cu experimentul, șocul și agresivitatea oamenilor au afectat-o puternic.
Când s-a mișcat în sfârșit la finalul performanceului, mulți participanți au fugit, incapabili să o mai înfrunte ca persoană. Faptul că nu reacționa, nu se mișca, nu părea să fie o ființă reală a dezumanizat-o temporar în fața publicului. Momentul când a început să se miște și să arate emoții, să plângă a fost ca o oglindă întoarsă spre public și nu au putut suporta să rămână în același spațiu cu ea.
Deși vizual, momentul de pe scenă al lui Rilès, se aseamănă cu performance-ul lui Ono pentru că este prezentă vulnerabilitatea simbolică controlată și apropierea de public, printr-un moment intim, eu văd o asemănare mai mare cu Rhythm 0 prin prisma experimentului social care degenerează în potențial colaps moral.
Ceea ce leagă toate cele trei experimente este aceeași întrebare centrală:
Ce se întâmplă când interpretul dă publicului permisiunea de a trece limitele?
Totuși cine e Rilès?
Este un compozitor, producător și interpret franco-algerian, care lucrează în principal în hip-hop/rap, dar care încorporează și alte stiluri. Este cunoscut pentru munca sa experimentală. El scrie, produce și integrează concepte în muzica sa de la început și, la fel ca și în ultimul concert, experimentează cu modul în care interacționează cu publicul.
În 2025, a făcut un maraton nebunesc de 24 de ore pe bandă de alergare cu un ferăstrău uriaș în spate pentru a promova un album și a explora teme precum reziliența și limitele umane, transmise în direct și la care a fost martor publicul. Mai târziu în acel an, a pictat manual 20.000 de copii fizice ale următorului său album într-un stream live, în stil de rezistență, ceva mai artistic decât o promoție tipică a albumului.
Acest eveniment scenic recent, care le-a permis fanilor să interacționeze direct cu corpul/hainele/părul său, se încadrează în acest tipar și da, e vorba de shock value, dar deschide conversații legate de limite și de ce sunt ele importante. Nu este doar un moment de concert care face vâlvă, așa cum ai putea vedea în pop/rap-ul mainstream. E mai conceptual, aproape artistic ca intenție, provocând discuții despre prezența fizică, consimțământ, vulnerabilitate și granița dintre artist și public. De aceea, oamenii fac comparații cu figuri din lumea artei precum Yoko Ono sau Marina Abramović, mai degrabă decât pur și simplu cu alți rapperi.
Dar nu s-a întâmplat nimic rău, nu?
O mare parte din reacțiile online nu au lăudat ideea, ci au criticat modul în care s-au comportat unii spectatori, în special cei care i-au tăiat părul sau l-au dezbrăcat agresiv. Mulți au spus că aceste acțiuni au eclipsat intenția momentului și au făcut spectacolul greu de urmărit sau inconfortabil. Unele reacții au mers chiar mai departe, spunând că dezvăluie ceva „urât” despre modul în care reacționează publicul atunci când i se dă puterea sau permisiunea de a depăși granițele, reflectând aspectele mai întunecate ale artei performative participative. Aici am văzut și eu asemănarea cu Rhythm 0.
„Vă rog nu blamați persoanele care mi-au tăiat părul. Când intru într-un performance, îmi asum responsabilitate totală asupra a orice se întâmplă, este de asemeni un experiment social și îl accept în întregime. Am vrut să-mi tai părul de ceva vreme oricum, presupun că trebuie să termin treaba acum” (Rilès pe Instagram story 13.02.2026)
Chiar și relatările media care subliniază natura „sălbatică” a momentului se bazează pe ideea că Rilès a vrut ca oamenii să vorbească despre el, deși nu neapărat în termenii unei cascadorii publicitare. În același timp, unii oameni din online văd totul ca pe un branding inteligent, folosind spectacolul și limbajul lumii artei pentru a genera atenție, iar alții văd cu adevărat o declarație de artă performativă despre încredere, intimitate și pierdere.
Eu nu m-am decis încă, dar câteva lucruri sunt clare. Discuțiile pe care le deschide sunt importante pentru că, mai ales în contextul actual, e important să vedem că oricine poate face rău dacă i se dă ocazia. Chiar dacă artistul și-a asumat faptul că acest element de șoc ar putea degenera, nu se poate spune același lucru despre oamenii din public care au fost martori. La fel ca în Rhythm 0, e inconfortabil pentru oameni să se confrunte cu ideea că performerul din fața lor e o persoană, în carne și oase care simte durere, rușine, plăcere și tot restul paletei de emoții. Chiar dacă nici Marina, nici Rilès nu blamează participanții la experiment, capacitatea publicului de a empatiza îi determină pe unii oameni să o facă.
