Tocmai ți-am enumerat că avem 8 albume de studio și că ne-am înființat în anul 1996 iar următoarea ta întrebare este câte decenii de muzică au Vița de Vie? Chiar dacă reformulăm puțin întrebarea (adică nu ne mai referim la ani, ci la un număr de trupe care vor cânta pe scenă) și mutăm acțiunea din 2026 în 2008, răspunsul lui Adi Despot rămâne clar, prompt, același. Și cred că-l intuiți deja (I mean a fost virală faza), nu cred că mai este nevoie să-l enunț. Sau oare trebuie? TREI (key moment of romanian journalism). Și restul e istorie.
Poate una dintre cele mai prolifice trupe de rock din România, Vița de Vie, s-a sădit într-un studio de înregistrări, ca răspuns al întrebării ,,Cine sunt mă, ăștia…Sarmalele Reci?” Legenda spune că, în acel moment poate puțin penibil, în aer, o voce/spirit a grăit, zeflemitor ,,Nu. Suntem Vița de Vie”. Și așa au rămas de-atunci.
Început inițial ca un proiect Zone Records (și ne referim aici la albumul de debut, Rahova, care pe vremea aia era doar pe casete),băieții și-au definit progresiv identitatea muzicală. De la stilul cu influențe electronice, nu metal, alternative, high voltage care a urmat pe mai bine-cunoscutul Fenomental, la reggae-ul de pe Doi, collab-urile de pe Exxtra, baladele de pe Egon și Fetish și până la concertele simfonice, numele Vița de Vie a devenit reper în muzica rock din România, trupa aia care, la festivaluri, cântă inevitabil ultima, și care face atât scena cât și publicul să tremure, până ce vibrația aceea îți pătrunde prin oase (can’t forget Living Rock Tuzla).
Fenomental (1999)
Medicament cu acțiune dezinhibitorie auditiv indusă. 11 concentrate cu piese care sunau bine, ca afară dar mai important, cu versuri în română. Și să definim puțin contextul social și istoric al acestui album. Finalul anilor ’90 era un amalgam de pop comercial, hip-hop băiețesc mărginaș de cartier, trupe de fete și trupe de băieți, mainly formate la Constanța (plaja, soarele și marea cred că deschideau o a opta chakră pe vremea aia). Ca orice trupă de rock, Vița de Vie voia revoltă, o revoluție, un medicament pentru piața muzicală bolnavă. Aveau, pe lângă substanță activă, (ritm alert, versuri relatable) și agent de dependență, anume acel ceva distinctiv, nou, hipnotizant, un hook care te-ar fi făcut să asculți ,,Iamma” sau ,,Fraier ca tine” 24/7.
Atmosfera înregistrării acestui album îmi imaginez că a semănat cu aceea dintr-un episod din Breaking Bad, întrucât a combinat nebunia (plecarea din țară în Germania, unde au închiriat un studio pentru 48h) cu riscul (5000 de mărci, toți banii pe care-i aveau, mizați pe o singură carte: Fenomental).
Exxtra (2001)
Succesului răsunător de pe Fenomental i-a urmat Exxtra. Întrucât trupa devenise un fenomen național – să nu uităm interzicerea clipului ,,Basul și cu toba mare” la doar două săptămâni după lansare, gest care nu a făcut decât să alimenteze curiozitatea publicului. Rezultatul? Un prim tiraj de 10000 de casete, epuizate în timp record, doar 6 zile. Uau! Ce poate fi mai bun de-atât?
Astfel, poate că Exxtra a stat, oarecum, în umbră. A suferit de sindromul fratelui mai mare. Cu piese evident, foarte faine, tot cu vibe-ul acela alternativ, o fuziune între energia brută a trupelor precum System Of A Down sau Limp Bizkit, cu un spirit (și accent, desigur) balcanic foarte puternic. Simbolurile din melodii și de pe coperta albumului sunt extrase din estetica vizuală a tranziției românești, de la începutul anilor 2000. Trabantul, cu număr de înmatriculare Exxtra, probabil că nu vă este străin. Referința, în ,,Sunetul mai tare” a discotecii, ca spațiu al evadării și al distracției pentru tinerii de la acea vreme.
Ok, dar de ce Exxtra? Să fie oare pentru că…sunt și niște colaborări interesănțele? Poate Șuie Paparude, (mult pe electronic) Paraziții K-Gula și Ganja (hip-hop aka muzik cu mesaj)?
Doi(2002)
Doi este despre libertate. Și nu doar atât. Este un album protest. Cred că este un album protest. Ceva mai aproape de firul ierbii (VarzăĂăĂă), care a demonstrat că rock-ul nu trebuie doar să sune bine, ci trebuie mai ales să spună ceva (inclusiv prin imagine).
Videoclipul pentru piesa ,,Varză” a fost filmat în Amsterdam, ca un fel de aroganță artistică necesară. Pentru că într-o Românie încă destul de închisă și de conservatoare, unde barierele sociale și culturale erau la tot pasul (din nefericire, nu s-au schimbat prea multe), ar fi fost practic imposibil să filmezi așa ceva. Iar ,,Varză” a devenit un manifest împotriva violenței și a războiului (alcoolul ucide, pastila ucide, praful ucide).
Interesant este, însă, compromisul asumat. Diferența dintre versiunea oficială a clipului, anume cea de pe YouTube, unde intervine cenzura și sunetul de pe versiunea înregistrată, raw. Pudoarea din media s-a estompat, iar mesajul a supraviețuit pe Spotify, la concerte și festivaluri, acolo unde putem striga fără beep-uri.
Egon (2007)
Un album mult mai liric, mai dens, care ne face să înțelegem că Vița de Vie a ajuns la maturitate. Egon a apărut după o pauză de cinci ani, într-un peisaj dominat de valul soft-rock românesc (Bere Gratis, Praf în Ochi, Taxi).
Egon e un joc de cuvinte. Vine de la ego, egoul artistului care face muzică ,,egoistă”. Muzică, în primul rând, pentru sine. Pe placul său. Mai apoi pentru public. Fără a alerga după succesul comercial (care a venit, inevitabil), ci pentru a se împlini pe sine. Pentru a depăși normele sociale. Avem un sunet pe cât de brutal pe atât de poetic, o dualitate care dă glas, putere și suflu fiecărei piese.
Să nu uităm de ,,Praf de Stele”. Evergreen.
Fetish (2010)
Lansat într-o perioadă în care rock-ul fusese exilat de pe radio, Fetish a ajuns la public prin metodele alternative ale vremii, distribuit împreună cu ziar, căci era o practică destul de comună.
Iar fotografia de pe copertă a fost ceva un fetish fizic (gagica aia cu tocuri amețitoare, privită din spate și care își ține picioarele într-un fel de x), care compensează cu mesajul pieselor este fetish emoțional, emoție raw, nefiltrată.
Melodia ,,Ești mai frumoasă când plângi” plasticizează suferința într-o lumea proprie, iar suferința este doar o componentă a fragilității, care devine atu, o formă de frumusețe, un adevăr care doare curat.
Acustic (2013) și Simfonic (2018)
Latura acustică a Viței de Vie a prins un nou contur în 2013, pe scena Operei Naționale din București, fiind ulterior dusă la alt nivel, prin proiectul Simfonic (2018). Aici, Vița se adresează unui alt public. O nouă orchestrație, alte instrumente, concerte, colaborări de amploare, precum cea cu Filarmonica de Stat Târgu Mureș.
A intervenit, aici, o schimbare de paradigmă. Dacă la concertele obișnuite de la acea vreme, ținute în cluburi, baruri, stadioane, sau festivaluri, publicul era majoritar format din tineri între 16 și 22 de ani, proiectele Acusti și Simfonic au vizat o audiență mai matură. Vorbim despre acei fani care aveau între 16 și 22 de ani la începuturile Viței și care au crescut odată cu trupa.
Astfel, concertele se țin la ore mai rezonabile și mai confortabile (nu după miezul nopții), dezvăluind o nouă fațetă a muzicii rock, mai clasică, mai glam, mai rafinată, dar care reușește să unească generații, într-o armonie fără vârstă.
Șase (+) (2016), Șase(-) (2018)
Ajunși în cel de-al doilea deceniu, Vița de Vie lansează 6, născut dintr-o nevoie acută de conexiune și de conștientizare, într-un moment de maximă vulnerabilitate colectivă, tragedia de la Colectiv.
Lucrând într-un ritm spartan, au impus un deadline de două săptămâni pentru fiecare piesă, iar în data de 20 a lunii, la ora 20 era lansat câte un single. Iar fanii au fost direct implicați în ,,bucătăria” trupei, între inimă și rațiune, căci puteau propune linii melodice sau ritmuri.
Poate un album despre izolare, dar mai ales despre regăsirea de sine într-o lume ce părea că se prăbușește. A venit dintr-o dorință nebună de a nu mai pierde nici o secundă cu alte lucruri, manifest atribuit, astfel muzicii, un fel de coping mechanism. Adâncul negurii sub formă artistică, o descătușare care transformă trauma în combustibil creativ, o nouă conexiune între artist și public.
Trei decenii. Atât spune și matematica. Atât spune și Adi Despot. Trei decenii în care, fie că suntem într-o discotecă de la sat, oraș sau mare e musai să auzim tare basul și cu toba mare, dând inevitabil sunetul mai tare. Și, printre acorduri, să ne întrebăm cât ne-a mai rămas până azi, cum a fost primul început și care a fost primul vis pierdut. Poate chiar pe plajă, în Vamă, pe la ora 5 dimineața. Pentru că, ascultându-i, încă suntem liberi. Sau ceva de genul ăsta.
