Pășind pe drumul lung de pietriș din grădina bunicilor mei, am simțit nevoia să mă opresc și să admir câteva minute decorațiunile meșteșugărite de bunicul, care străluceau pe toată străduța. Felinarul aprins și jocul focului din șemineu, pe care îl vedeam deja de afară, m-au făcut să mă simt ca într-o pictură de Terry Redlin.

Bunicii, în puloverele lor din lână, au deschis ușa, și doar zâmbetele lor m-au mai dezghețat. Buștenii trosneau în șemineu și mirosul de cozonaci umplea casa. Este ceva obișnuit, bunicii frământă aluat pentru cel puțin 20 de cozonaci. Dar nu numai pentru noi, iubiții lor copii, ci și pentru cei nevoiași. În fiecare an, bunica împarte bucatele ei delicioase cu cei care așteaptă, poate fără să știe, o minune de Crăciun. Bunica mai face o prăjitură de mere pe care toți din familia mea se grăbesc „să o guste” (pe toată), pentru că în fiecare an nici nu apucăm să ne așezăm bine la masă și cineva întreabă: „Cine a mâncat prăjitura aia cu mere…?” Mereu există dileme de acest fel, mai ales când pui vreo 10 oameni la aceeași masă și ai o bunică ce gătește de te lingi pe degete. Sunt genul acela de bătrânei care nu te lasă să pleci de la ei fără o sticlă de suc de roșii, gem de căpșuni și un borcan de gogoșari murați…evident, producție proprie. 

De obicei, înainte să despachetăm cadourile care ne așteaptă cu tot soiul de panglici sub bradul decorat haotic în toate nuanțele posibile, stăm de povești măcar vreo oră. Eu o numesc „oră magică”, pentru că toată lumea lasă deoparte orgoliile și se bucură de cei pe care îi are în jur, fără discuții intelectuale despre politică sau despre ce-a izbutit capra vecinului. Anul trecut am stârnit o discuție tare simpatică:  l-am întrebat pe bunici ce Dumnezeu fac de sunt așa fericiți mereu. Bunicul pare să devină din ce în ce mai fericit pe măsură ce îmbătrânește. Are o căsnicie idilică de 63 de ani cu bunica și zău de nu sunt cei mai simpatici bătrânei de mi-a fost dat să-i cunosc. Singurele certuri pe care le-am văzut izbucneau când bunicul își lua tricoul pe dos și se aprindea bunica zicând „Mă babalâcule! Vin vecinii și te văd, ce o zice lumea de noi?”.

Revenind, bunicul a ținut să ne arate poze din album, de pe când aveam vreo 6 ani și vară-mea 12, de pe vremea în care ne jucăm de-a „Românii au talent” și făceam un adevărat show în fața unui public entuziast format din… bunica. Mereu râdea că eu și vără-mea suntem doar pe jumătate românce și ne zicea să schimbăm numele show-ului că ceva nu se pupă. Nimic mai amuzant, după se regăsea în situația în care trebuia să aplaneze un conflict pe tema schimbării numelui „show-ului”, că noi aveam în comun doar că eram pe jumătate românce, celelalte naționalități fiind diferite. De obicei eu eram un hibrid între Delia Matache și o balerină (wanna be), jucăriile erau dansatorii mei profesioniști pe care dădeam vina când pierdeam. Vară-mea era mai mult un fel de acrobat, mai spărgea din când în când câte un bibelou, dar se trecea cu vederea. 

Bunicul a insistat să treacă pe la toată lumea o poză de lângă bradul de Crăciun, în care apăream eu cu un pui de porumbel pe care l-am cules dintr-un gard și i-l adusesem, pentru că știam că lui i se va face milă și îl va păstra. Îi ziceam „Surfi” și îi făcusem un parc din hârtie și carton, din care nu știa cum să scape mai repede ca să se așeze pe umărul bunicului, acolo îi plăcea să stea. Există și un album plin cu pozele unui papagal făcute de verișoara mea care venise într-o vară acasă și bunicii i-au luat un peruș care o ciupise de vârful nasului, după care a zburat pe geam și s-a tot dus. Dar nu înainte să-i facă vreo 50 de poze cu aparatul foto, pe care a insistat să le aibă scoase PE TOATE pentru că îi era dor să se uite la bietul papagal. Acum firesc că râde, papagalul acela se așeza oriunde doar să fie departe de noi, și fiecare interacțiune avută cu el s-a sfârșit cu câte o ciupitură nasoală și cu bunica care venea într-un suflet cu betadină, apă oxigenată și tot tacâmul. Ceea ce m-a emoționat a fost că după ce am depănat atâtea amintiri, bunicul a spus că de asta este el un om fericit. El trăiește prin noi și prin ceea ce ne bucură nouă sufletul.

Bunicul a insistat să treacă pe la toată lumea o poză de lângă bradul de Crăciun, în care apăream eu cu un pui de porumbel pe care l-am cules dintr-un gard și i-l adusesem, pentru că știam că lui i se va face milă și îl va păstra. Îi ziceam „Surfi” și îi făcusem un parc din hârtie și carton, din care nu știa cum să scape mai repede ca să se așeze pe umărul bunicului, acolo îi plăcea să stea. Există și un album plin cu pozele unui papagal făcute de verișoara mea care venise într-o vară acasă și bunicii i-au luat un peruș care o ciupise de vârful nasului, după care a zburat pe geam și s-a tot dus. Dar nu înainte să-i facă vreo 50 de poze cu aparatul foto, pe care a insistat să le aibă scoase PE TOATE pentru că îi era dor să se uite la bietul papagal. Acum firesc că râde, papagalul acela se așeza oriunde doar să fie departe de noi, și fiecare interacțiune avută cu el s-a sfârșit cu câte o ciupitură nasoală și cu bunica care venea într-un suflet cu betadină, apă oxigenată și tot tacâmul. Ceea ce m-a emoționat a fost că după ce am depănat atâtea amintiri, bunicul a spus că de asta este el un om fericit. El trăiește prin noi și prin ceea ce ne bucură nouă sufletul.