Stai să ghicesc, ai văzut că ajunge Chris Isaak la București pe 23 iunie, în turneul lui european și, te bate gândul să mergi la concert… dar, dacă e să fim sinceri, știi doar „Wicked Game” și refrenul ăla care îți sună ca un ecou de chitară într-un deșert la apus, acompaniat de o voce care pare că imediat îți șoptește o poveste de dragoste imposibilă. Dacă te regăsești în asta, high five! Nu ești singur, iar articolul ăsta e fix pentru tine, dar și dacă nu ești în categoria asta și te identifici as a newcomer sau fan vechi cu toate versurile la activ, tot pentru tine e. Pentru că ideea articolului e simplă: să ne aducă pe toți în același loc, înainte să se stingă luminile și să înceapă concertul.
(P.S. High five-ul este pentru toată lumea)
Cum ca orice artist care este mai mult decât doar piesa aia super populară sau folosită pe tiktok excesiv, Chris Isaak este mai mult decât refrenul „No, I don’t wanna fall in love / This world is only gonna break your heart” și înseamnă mai mult decât melodia „Wicked Game”. Acesta este unul dintre cei mai consecvenți artiști americani care au reușit să aducă sunetul anilor ‘50 și ‘60 în contemporan fără să pară nostalgic sau demodat.
Născut în Stockton, California, în 1956, Chris Isaak și-a format trupa Silvertone la începutul anilor ‘80. A crescut într-un mediu tipic american de clasă muncitoare, iar mai târziu a studiat la University of the Pacific, unde a absolvit în 1981 cu o diplomă în Comunicare și Engleză. Ba mai mult, a participat și la un program de schimb de experiență în Japonia, un fel de Erasmus înainte de Erasmus, unde a lucrat ca tur turistic, s-a antrenat ca boxer la categoria semigrea și a fost contactat de CIA ca să devină agent secret, btw nu știm nimic dacă a acceptat sau nu…
Trupa Silvertone a devenit pe parcursul timpului nucleul carierei lui și formula care l-a propulsat pe scena internațională. Asta nu înseamnă că a avut aceeași componență mereu. La început, Isaak a cântat alături de James Calvin Wilsey (chitară lead, backing vocals), Jamie Ayers (bas) și John Silvers (tobe), dar, ca multe trupe formate în anii ‘80, Silvertone a trecut prin mai multe schimbări de line-up. De-a lungul timpului, prin trupă au trecut muzicieni precum Praire Prince, Jim Keltner, Chris Solberg, Kenney Dale Johnson și Rowland Salley, fiecare aducând propriul lor bonus în trupă.
Formula finală și respectiv actuală îi reunește pe Isaak la voce, pe Salley la bas și backing vocals, pe Chris Powell la tobe, pe JD Simo la chitară și pe Michael Webb la clape și acordeon, o echipă care păstrează sonoru ăla definit de „suferință și disperare, luminat de un neon pâlpâitor la 03:00 dimineața”.
Isaak are la activ 13 albume de studio, iar cu adevărat, muzicalitatea lui specifică a fost conturată în primele cinci albume, Silvertone (1985), Chris Isaak (1987), Heart Shaped World (1989), San Francisco Days (1993) și Forever Blue (1995). Totuși explozia lui internațională a venit odată cu albumul Heart Shaped World, de unde se desprinde piesa tot menționată mai sus: Wicked Game.
În contradicție cu ce crede lumea, piesa inițial a trecut aproape neobservată, melodia devenind un fenomen global numai după ce instrumentalul piesei apare în filmul Wild at Heart, regizat de David Lynch. Da, acel David Lynch. Scena hipnotică și nocturnă creată de piesă, îi are în cadru pe Nicolas Cage și Laura Dern, care sunt cuprinși de o autostradă pustie, luminați numai de farurile difuze, creând un fel de spațiu oniric plin de un romantism aproape imposibil și o dorință periculoasă.
Trebuie spus că succesul colaborării dintre cei doi a dus la o relație artistică amplă, care mai apoi a recidivat pozitiv prin distribuirea lui Isaak în Twin Peaks: Fire Walk with Me, consolidând estetica comună de melancolie, mister și profunzime, care ghici ce, avea să devină parte din identitatea lui Isaak.
Alte influențe care sunt de identificat în universul „isaakian” vin, fără îndoială, din rockabilly-ul anilor ‘50, din country-ul clasic, din primele forme de rock and roll și, bear with me on this one, din doo-wop (subgen de blues). Putem spune, așadar, că Chris Isaak și-a construit identitatea artistică împrumutând câte ceva din carisma și prezența scenică a lui Elvis Presley, din dramatismul vocal a lui Roy Orbison și, desigur, din minimalismul și profunzimea lui Johnny Cash. Rezultatul este un adevărat crooner modern, mai ales atunci când vocea sa se împletește cu chitara înecată în reverb, care zici că îți trezește o nostalgie greu de explicat, ca și cum ar veni dintr-un loc pe care nu ești sigur că l-ai cunoscut vreodată.
Când vine vorba despre impactul pe care l-a avut asupra muzicii, trebuie subliniat că Isaak a rămas un fidel vehement al sunetului vintage, demonstrând că estetica retro/noir poate rămâne autentică și în contemporan. Tocmai această abordare a influențat numeroși artiști din zona indie și alternative, precum Cigarettes After Sex, unde vocea lui Greg Gonzalez nu are nevoie de explicații, Lana Del Rey care este o epopee a nostalgiei americane, a romantismului întunecat și a imaginilor cinematice, The Last Shadow Puppets, unde dramatismul anilor ‘60 este la ordinea zilei, și chiar Chromatics, care au în ADN-ul lor synth noir și atmosfera de noapte, toți redescoperind sunetul analog și cinematografic într-un univers sonor, unde vulnerabilitatea devine un lucru fain, iar melancolia capătă o dimensiune seducătoare, mai ales când ecoul subtil, dar persistent, al chitarei spune mai mult decât o orchestră întreagă.
Acum probabil te întrebi „Ok dar până la urmă de ce merită să-l ascult?”, păi… ca să fiu scurt și la obiect, nu „merită”, muzica lui nu ține de trend-uri sau videoclipuri de pe TikTok, ține de o stare și o atmosferă, în care noaptea nu zice nimic, dar gândurile îți țipă din fiecare colț al camerei, mai ales când pe main stage găsești numai muzică alternativă, grunge, trap și pop electronic.
Astea fiind spuse, înainte să apară inevitabilul cadru de „Thats’s all Folks!”, îți las mai jos un scurt playlist cu cinci piese esențiale din repertoriul lui Chris Isaak. Sunt melodii care te pot ajuta să înțelegi mai bine atât baladele sale hipnotice și atmosfera nocturnă, senzuală de tip noir, cât și latura lui de radio-friendly, plină de energie, dar și să răspunzi fulger la „Name me three songs”.
Link Spotify: https://open.spotify.com/playlist/5paumrRe2fOqMnckRAQBaF?si=1daf4a4058af4478&pt=92d8df001a21229ec331e22ef0db67ae
