După ce a șocat publicul cinefil în 2020 cu thriller-ul satiric Promising Young Woman, britanica Emerald Fennell a revenit în 2023 cu… un nou thriller satiric. Și totuși, șocul indus publicului de alegerile provocatoare ale regizoarei nu a dispărut, ci a atins un alt nivel. Săli de cinema părăsite în grabă, seri stânjenitoare de film cu părinții, cringe-ing de unul singur – sunt câteva din reacțiile și situațiile în care a fost pus publicul lui Fennell. Iar ceva îmi spune că rezultatul a fost unul intenționat.
Saltburn îi aduce pe actorii unei noi generații (Jacob Elordi, Barry Keoghan, Alison Oliver) în cadrul dat de bogăția obscenă de care dispune clasa elitistă britanică. La granița dintre Marele Gatsby și Talentatul domn Ripley, scenariul lui Fennell denigrează cu mai multă forță dorința de avuție decât avuția în sine.
Student la Oxford cu dificultăți de integrare socială, protagonistul lui Keoghan, Oliver Quick, se infiltrează ]n lumea plină de exces a lui Felix Catton (un golden boy fictiv interpretat de un golden boy al Hollywood-ului curent, Elordi), cu speranța de a absorbi tot ceea ce presupune statutul unei familii a cărei proprietate de vacanță are un nume propriu, Saltburn.
Devine ușor de înțeles că indiferent de cât de bogat ori sărac ar fi Oliver, faptul că nu locuiește pe un domeniu care datează de pe vremea regilor anglicani îi activează sentimentul de inferioritate.
Filmul funcționează, în parte, ca o captură de ecran a anului 2007, revendicat de către Fennell prin aspect ratio-ul îngust și needle drop– urile indie pop (Time to Pretend de MGMT răsună pe fundalul unei partide haotice de tenis de câmp jucate de tinerele personaje la costum, cu racheta într-o mână și sticla de vin roșu în cealaltă).
Odată cu sosirea lui Oliver la Saltburn, ni se pun la îndoială prejudecățile – ar trebui să avem încredere în Oliver doar pentru că ne este mai ușor să ne regăsim în personajul de tip outsider, neintegrat? Ne este permisă vina pe care i-o asociem lui Felix pentru că s-a născut într-o familie aparținătoare a clasei superioare? De ce e nevoie ca firul narativ să se desfășoare în limita acestor termeni?
Ei bine, în mâinile lui Emerald Fennell, filmul pe care credeam că îl urmărim capătă o altă nuanță, conturată de regizoare prin punerea în scenă a trei momente (cel puțin) care provoacă publicul să considere cât de clar definită este diferența dintre dorință și obsesie.
În timp ce Oliver îi seduce pe membrii familiei Catton, publicul urmărește cum rolurile de protagonist și de antagonist se întrepătrund, acceptând ca așteptările lor inițiale să fie răsturnate până la cadrul final al peliculei. O poveste care, în cele din urmă, nu este pe atât de originală pe cât și-ar fi dorit Fennell să fie considerată, dar care surprinde prin nonconformismul alegerii regizoarei de a-și dezbrăca eroul de moralitate, ancorându-l în terenul periculos al prefăcătoriei.
Atât Oliver, cât și camera lui Fennell poftesc după Felix și după ceea ce el reprezintă pentru tânărul de rând, care e dispus, în viziunea meta a regizoarei, să își prostitueze integritatea în schimbul unei bogății care îi permite să fie murdar pe dinăuntru – only the rich can afford to be this filthy.
Fennell se joacă aproape în mod sfidător cu zona de confort a audienței, anticipând reacțiile de revoltă pe care pare că și le dorea de la început. Ceea ce mă îndeamnă să îmi imaginez că orice critică adusă alegerilor ei cinematografice tupeiste este tocmai o dovadă a impactului pe care regizoarea a plănuit să-l creeze. Unii ar numi produsul ei drept neobrăzat, eu prefer să îl numesc curajos.
Filmul poate fi vizionat pe platforma de streaming Prime Video.
