Dacă e luna ianuarie, probabil că cei mai mulți dintre voi își petrec zilele acestea învățând pentru sesiune, simulare, teste și orice mai este inclus în câmpul semantic al cuvântului „academic”. Dar oare câți, în melancolia studiatului, sunt(em) cu gândul la o petrecere de pomină? Iar dacă de la ultimul chef la care ați fost a trecut atât de mult timp încât nici nu îl mai țineți minte (căci și Revelionul pare acum că aparține de un trecut îndepărtat), spectacolul Double Fiesta promite să vă amintească de toate stadiile prin care trece un petrecăreț: sobrietate și nesiguranță la început, urmate de dezinhibare, ebrietate și transă, pentru ca, în final să se instaleze oboseala, regretul sau mahmureala. Pe scurt, de la extaz la agonie (deși, bineînțeles, nu este o regulă).
Teatrul îmbracă multe forme. Nota 10 pentru cine poate numi cele mai multe. Câteva exemple pe care le pot numi eu sunt, pe lângă trinitatea genurilor (tragedie, comedie și dramă), teatrul monolog, farsă, cel senzorial și…teatrul fizic. Opiniile specializate spun despre acesta din urmă că ar fi un „gen de spectacol care urmărește povestirea în esență prin diferite mișcări precum gesturile mâinilor, limbajul corpului, calea gândirii etc”. Totuși, eu pot să vă dau o definiție mai simplă: emoție pură. Pentru o persoană ca mine, care obosește dacă încearcă să joace o horă imediat după ce a rezistat cumva pe tot El Meneaito, încă rămâne un mister cum actorii din Double Fiesta reușesc să danseze încontinuu 60 de minute, în timp ce își mențin și personajele foarte bine conturate. Nu, spectacolul nu conține nici măcar o replică, ci toată povestea este transmisă și interpretată printr-o coregrafie foarte sugestivă, câteodată mecanică, alteori provocatoare.
Intrăm în sală de-a dreptul neștiutori. Vedem doar o masă întinsă, unde oameni îmbrăcați de gală recurg la alcool pentru a interacționa pe cât de puțin posibil. Vă sună cunoscut? Acesta era scopul, ca fiecare să-și amintească de o experiență personală. Cei șaisprezece actori implicați în proiect, toți studenți în anul III la UNATC, știu să păstreze misterul, deși înfățișează, prin convenția dansului, acțiuni banale: beau, flirtează, bârfesc și, în final, cineva suferă. Toate sunt oglindite drept consecințe ale căderii în zona instinctuală, părăsind rațiunea și dorința de te conforma unei norme. Este greu să exprimi în cuvinte atâta dinamism, dar vă pot asigura că, într-adevăr, a fost o „fiesta” pentru ochii spectatorilor.
Palatul Bragadiru este un spațiu desprins din povești. Nu îmi pot imagina un loc care să se potrivească mai bine cu atmosfera festivă a întregului performance. Și pentru că în ultima vreme se pune problema din ce în ce mai des legat de ce se cuvine să facem la teatru, putem spune că eticheta acestui spectacol este cumva mai permisivă decât ale altora. Pentru a „petrece” cum se cuvine alături de actori, publicul este chiar încurajat să bea un suc, un pahar de vin, devenind, la rândul lui, parte din poveste, fără să știe vreodată, cu adevărat, care este aceasta.
