Dacă ai crescut în România anilor 2000, există șanse mari ca o parte din copilăria ta să fi fost interpretată de câteva zeci de oameni pe care nu i-ai văzut niciodată.
Îi auzeai pe Cartoon Network, Jetix, Disney Channel sau Minimax. Erau vocile eroilor, ale răufăcătorilor, ale prințeselor și ale personajelor care îți ocupau după-amiezile după școală.
Deși dublajul a devenit parte din cultura pop a unei generații întregi, România nu a avut niciodată o formă de învățământ dedicată acestei profesii. Din această toamnă, situația se schimbă. La Universitatea de Arte din Târgu Mureș vor fi introduse cursuri de Arta actorului de dublaj și Regie de dublaj.
Inițiativa vine din interiorul industriei, de la oameni care au învățat meseria exact așa cum se învăța acum douăzeci de ani, direct în studio.
„Cred că sunt mai multe motive”, spune actorul de teatru și dublaj Cosmin Petruț. „În primul rând, nu prea avea cine să facă o școală de dublaj pentru că cei care au pus bazele industriei au învățat, la rândul lor, direct în studio, din experiență, din greșeli și lucrând zi de zi, nu după o metodă sau o programă.”
Mult timp, spune el, dublajul a fost privit ca o activitate secundară a actoriei.
„Pentru mulți era un proiect în plus, nu o direcție artistică în sine. Așa că nu a existat preocuparea de a transforma experiența acumulată într-o formă de învățământ.”
Paradoxul este că, deși industria s-a profesionalizat constant, procesul de formare a rămas aproape neschimbat.
„Nici acum nu avem o școală de dublaj în adevăratul sens al cuvântului, iar meseria se învață încă în studio.”
Problema pe care o știe orice actor tânăr
În ultimii ani, interesul pentru dublaj a crescut odată cu dezvoltarea platformelor de streaming și a producției de conținut pentru copii. Problema este că accesul în industrie a rămas dificil.
Studiourile caută oameni pregătiți. Cei care vor să intre nu au de unde să acumuleze experiență.
„Aici e paradoxul”, spune Cosmin. „Industria nu cere experiență din rea-voință, dar nici nu este construită ca să formeze actori de la zero. Un studio trebuie să livreze. Lucrează cu termene limită, cu producători și televiziuni care așteaptă produsul final, iar fiecare oră de înregistrare costă.”
El însuși a ajuns în industrie printr-o conjunctură rară.
La 12 ani, a fost remarcat de Florian Silaghi la Palatul Copiilor și trimis la o probă de voce. A intrat în baza de date a studioului, fără să se întâmple nimic spectaculos la început.
Schimbarea a venit câteva luni mai târziu, când producătorii serialului Angelo e cel mai tare au respins toate variantele propuse pentru personajul Sherwood și au cerut un casting nou.
„Am fost chemați toți copiii din baza de date și a fost aleasă vocea mea. Asta a schimbat totul.”
Odată ales, echipa studioului și-a asumat să îl formeze.
„Primeam de două sau chiar de trei ori mai mult timp decât un actor cu experiență, pentru că învățam în timp ce lucram.”
Nu toată lumea are însă parte de o asemenea șansă.
„De-a lungul anilor am văzut actori foarte buni și oameni cu voci extraordinare care nu au rămas în dublaj. Nu pentru că le lipsea talentul, ci pentru că ritmul industriei de cele mai multe ori nu permite un astfel de proces de formare.”
Concluzia lui este simplă:
„Nu lipsesc oamenii talentați, ci lipsește puntea dintre talent și prima experiență.”
Mitul că actorii de dublaj doar „vorbesc la microfon”
Pentru public, dublajul pare una dintre cele mai simple forme de actorie. Vorbești într-un microfon. Citești un text. Pleci acasă. Realitatea este mult mai complicată.
„Cel mai mare mit este că… existăm”, spune Cosmin.
Explicația lui este surprinzător de simplă.
„Publicul nostru principal este format din copii, iar ei asociază vocile cu personajele, nu cu actorii din spatele lor. Dacă un copil îl vede pe Prințul Mo, pe Flash sau pe oricare alt personaj și crede că aceea este vocea lui, înseamnă că noi ne-am făcut bine treaba.”
Mai există însă și mitul că meseria este ușoară.
„În realitate, este o formă de actorie foarte tehnică. Dincolo de construcția vocală a personajului, respecți intenția originală, lip-syncul trebuie să fie perfect și, în același timp, totul să sune firesc.”
Cu alte cuvinte, actorul nu trebuie doar să reproducă o voce. Trebuie să recreeze o interpretare.
„Dacă scoți imaginea și asculți doar vocea, ar trebui să simți tot ce se întâmplă pe ecran: privirea, gestul, emoția, ritmul. Asta este, de fapt, provocarea.”
Există și o altă confuzie răspândită. Mulți oameni cred că actorii de dublaj sunt și traducători.
„Publicul de multe ori crede că actorii și traduc sau că traduc. În realitate, noi lucrăm pe un text deja tradus și adaptat.”
Cosmin spune că această idee vine probabil din perioada în care românii asociau traducerea filmelor cu vocea Irinei Margareta Nistor.
„Însă ea nu făcea dublaj, ci voice-over. Sunt forme diferite, cu mize diferite. În cazul voice-over-ului accentul cade pe transmiterea informației. În dublaj, miza este una artistică. Practic, noi recreăm artistic un produs pentru publicul din România.”
De la experiență de studio la curs universitar
Noua inițiativă de la Târgu Mureș încearcă să rezolve exact această lipsă de structură. Potrivit lui Cosmin, problema nu este doar lipsa unor cursuri, ci lipsa unei metodologii.
„În primul rând, lipsește o pedagogie a actorului de dublaj.”
În România, spune el, nu există practic literatură de specialitate dedicată domeniului, iar în străinătate accentul cade în principal pe voce și tehnică vocală.
„Foarte puțin pe procesul actoricesc specific domeniului.”
Deși există discipline precum teatrul radiofonic, regulile sunt diferite.
„În teatrul radiofonic ai timp pentru lecturi, repetiții și construcția treptată a personajului. În dublaj, intri în studio, vezi personajul și începi imediat să lucrezi.”
Nu există săptămâni de repetiții. Uneori nu există nici măcar ore.
„Există lip-sync, constrângeri de timp și un ritm de lucru foarte alert.”
Tocmai de aceea, spune el, actorul are nevoie de un alt tip de pregătire.
„Vreau să creez o punte între facultate și studio, astfel încât un absolvent să știe ce îl așteaptă la primul casting, să aibă o bază practică și experiența necesară astfel încât, dacă alege, să poată intra firesc în industrie.”
Vocile care rămân cu noi
Unul dintre cele mai interesante lucruri legat de dublaj, pentru mine, este că actorii dispar complet din produsul final. Pentru copii, personajul și vocea lui sunt unul și același lucru.
„Când ești copil, nu faci diferența între personaj și voce. Pentru tine, aceea este vocea lui.”
Iar de aici apare și puterea nostalgiei.
„Vocile rămân atât de puternic în memoria noastră pentru că sunt legate de perioada în care descopeream lumea.”
Poate de aceea, după ani și ani, o simplă replică auzită întâmplător poate declanșa instant o amintire.
„Când auzim din nou vocea unui personaj pe care îl iubeam în copilărie, nu ne amintim doar desenul animat, ci și emoțiile pe care le trăiam atunci.”
Pentru un actor de dublaj, e probabil cea mai ciudată formă de celebritate posibilă, milioane de oameni îi cunosc vocea fără să-i știe numele.
„Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le face un actor de dublaj”, spune Cosmin. „Devine o parte din copilăria cuiva.”
