Rosalia, Lux, 250. Lady Gaga, Harlequin, 159. Viță de Vie, Acustic, 139. Hozier, Unreal Unearth, 209. Tyler, the Creator, Chromakopia, 360. Lista e lungă, i-am putea îngroșa rândurile până poimâine. Numerele astea, or fi câte mii de albume s-au vândut? Cât cântărește albumul fizic în grame? Diametrul CD-ului? Deja sună ridicol. Din păcate (și spun din păcate pentru că buzunarul unui student sau elev ar fi de acord 100% și nu e vreun motiv de bucurie în aprobarea asta tacită), e vorba de prețul unui vinil (sau vinyl, ambele sunt corecte, dar nu pentru asta suntem aici).
Ca să înțelegem unde am ajuns, merită să știm de unde am plecat. De la primul gramofon utilizabil la scară largă, construit de Edison în 1899, vinilul a fost timp de aproape un secol singurul mediu serios prin care muzica putea supraviețui timpului: toate trupele care au făcut istorie s-au bazat aproape exclusiv pe el ca să-și continue existența și după ce se termina concertul. LP-ul, EP-ul, chiar și termenii ăștia pe care îi folosim azi pornesc de la dimensiunile fizice ale discurilor: LP-urile (Long Play) aveau de obicei 30 de cm și găzduiau cu bunătatea sufletului lor între opt și douăsprezece piese, în timp ce EP-urile erau mai mici și serveau inițial ca material de promovare. Vinilul nu a fost abandonat în 1987, când CD-ul l-a înlocuit în majoritatea țărilor, pentru că se auzeau prost piesele pe el, ci pentru că nu puteai să-l asculți pe stradă sau în mașină și se zgâria după fiecare redare. CD-ul a câștigat datorită comodității, nu neapărat prin calitate. Apoi au venit MP3-urile, au apărut platformele de streaming și vinilul a fost declarat mort de câteva ori. Nu a murit, de fapt, niciodată, iar în ultimii 15 ani a revenit mai puternic ca oricând, cu milioane de discuri vândute în fiecare an și cu o generație nouă care a descoperit că există o certă satisfacție în a asculta muzică performând un ritual puțin mai complex decât cel al conectării căștilor la telefon.
Mi-am pregătit și armura pentru cei care ar putea să zică chestii de genul „nu sunt așa scumpe”, „banii ăia îi dai acum pe o masă în oraș și nu mai zici nimic”, „depinde de priorități” și așa mai departe, dar, DAR, nu e suficient să ai un vinil. Ai nevoie de un aparat la care să-l și asculți. Și dacă începi să colecționezi, atunci unul nu va fi de ajuns niciodată. Ideea nu e să ducem discuția prea departe, pentru că fiecare pasiune costă bani și asta e complet valid, nu trebuie decât să te uiți la prețul unui bilet la concertele lui Bad Bunny ca să înțelegi că nimic din ce iubim nu e ieftin (Benito, mi corazon esta roto, dar nu cred că o să te pot vedea live prea curând). Frustrarea constă în faptul că prețul la care au ajuns vinilurile să se vândă parcă ne împinge pe toți să rămânem blocați cu abonamentul de Spotify, când poate că am vrea cu totul altceva. Poate e ziua prietenului tău și vrei să-i faci cadou un vinil, că i-a dat maică-sa vechiul ei pickup. Baftă, probabil o să mănânci mai puțin săptămâna asta.
Eu, de exemplu, cred că am avut în coșul de cumpărături vreo patru sau cinci pickup-uri de-a lungul timpului și nu exagerez deloc. E deja un ciclu pe care îl știu pe dinafară: mă uitam la specificații, citeam recenzii, comparam variante, mă convingeam că de data asta chiar o să apăs pe butonul de „plasează comanda” și nu apăsam niciodată. De fiecare dată ajungeam în același moment de claritate sumbră în care calculam dimensiunea amputării din banii de chirie sau de mâncare reprezentată de suma aia , închidem tab-ul și mă făceam că nu s-a întâmplat nimic. Mi-am zis de fiecare dată că renunț pentru că oricum ar strânge praf, că e mai mult o dovadă că sunt „that aesthetic, bourgeois girl” decât o necesitate reală. Nu neg că există adevăr în afirmațiile astea, dar mă îndoiesc că e singura explicație. Există o estetică întreagă construită în jurul vinilului: pickup-ul pe raft, albumele aranjate cu grijă, ritualul de a pune acul pe disc și de a asculta o față înainte să te ridici să-l întorci pe partea cealaltă ca să te simți și tu bine, măi, nu despre asta e viața până la urmă? E greu să știi unde se termină dragostea pentru muzică și unde începe dorința de a părea că ai un gust format, dar despre trenduri și aparențe o să-i las pe alții să vorbească. Piesele se aud altfel pe vinil, cu scuzele de rigoare (sau nu) către Spotify și Apple Music. Cert e că prețurile la care s-a ajuns ne țin mai departe de personajul misterios și cool al deținătorului de viniluri decât ne-am dori.
Marile case de producție au înțeles repede că vinilul nu e doar un format audio, ci un obiect care se poate învârti ușor în lumea consumerismului alimentat de dorința mascată în necesitate și l-au prețuit în consecință: același album cu patru variante diferite de copertă, cu artwork diferit pe fiecare vinil, cu câte un bonus track exclusiv pe fiecare ediție, ca să fii tentat să le cumperi pe toate „dacă ești fan adevărat”. Taylor Swift a făcut asta cu The Tortured Poets Department, The Rolling Stones au lansat cel puțin 43 de variante pentru Hackney Diamonds, etc, etc. Billie Eilish, una dintre puținele artiste care au vorbit deschis despre sustenabilitate și viitorul vinilurilor, a numit practica asta „incredibil de risipitoare” și a comparat-o cu The Hunger Games: toată lumea joacă pentru că e singurul mod în care poți rămâne în sistem, nu pentru că are neapărat vreun sens. Costurile de producție ale unui vinil au crescut cu 85% între 2019 și acum, pentru că fabricile sunt puține și suprasolicitate, marile case de discuri vin cu comenzi uriașe și împing casele independente la coada rândului pentru luni întregi.
Și tocmai asta e păcat, pentru că vinilul merită mai mult decât atât. Merită să fie al oricui vrea să asculte un album întreg, în ordine, cu coperta în mână, fără ca algoritmul să îi sugereze ce urmează. Merită să existe mai multe pickup-uri pe rafturi și mai puține abonamente de streaming plătite cu un cert regret. Nu pledez să nu cumpărăm viniluri, ba din contră, pledez pentru o lume în care să ne permitem să le cumpărăm fără să mai facem atâtea calcule. Problema nu e formatul, care e în continuare unul dintre cele mai frumoase moduri de a te raporta la muzică, ci un sistem care a transformat ceva ce ar trebui să fie accesibil într-un obiect aproape de lux care îl lasă pe elevul sau studentul care tocmai a descoperit Frank Ocean să aleagă între vinil și câteva zile cu mai puțină mâncare. Mesajul transmis e clar, chiar dacă nimeni nu îl spune direct: rămâi cu abonamentul tău de streaming sau plângi puțin în fața raftului cu viniluri, decizia îți aparține.
Cele două viniluri ale mele stau pe un raft. Arată bine acolo și nu le-am ascultat niciodată, din păcate. Dar am speranță, ce ne-am face fără puțină speranță, nu?
