„Tata avea un cuțit baban cu care mă proteja”. Not your regular Thursday night quote, right?
Era joi seară și, sincer, tot ce voiam era să uit de viața mea cea de toate zilele și să intru în a altcuiva. Nimic extraordinar, doar un mecanism de supraviețuire de bază: dacă nu poți să-ți rezolvi problemele, măcar trăiește-le pe ale altcuiva preț de câteva zeci de minute. Așa că am ajuns la FF Theatre, pe o străduță îngustă din Centrul Vechi pe lângă care probabil ai trecut de zeci de ori fără s-o observi.
Când am văzut sala, m-a cuprins panica. Era atât de mică încât puteai număra scaunele fără să-ți miști capul. Brusc, mi-am dat seama că nu am unde să mă ascund: nu doar fizic, ci și emoțional. Orice reacție, orice răsuflare, orice lacrimă ștearsă discret urma să fie văzută. Chiar dacă nu eu jucam (do not judge other people’s fear), anxietatea că o să mi se analizeze reacțiile era una reală.
„Autopsia unor întâmplări nevinovate” e un one-woman show jucat (magistral, dacă o pot spune chiar eu) de Oana Brânzan, care te lasă fără un sentiment clar la final. Și asta nu pentru că ar fi ceva abstract sau confuz, ci pentru că e atât de bine construit încât nu-ți dă voie să te refugiezi în etichete confortabile. Personajul jucat de Oana nu e vreo victimă pură, dar nici monstrul – călău pe care să dai vina fără să clipești. E o fată fără nume (și da, faptul că nu are nume o face și mai complexă) care își povestește viața: camera pe care o avea în dulapul garsonierei pe care o împărțea cu părinții, tatăl cu cuțitul ăla baban (n-o să trec peste replica asta prea curând), mama indisponibilă emoțional și în orice alt fel, violența ca singură formă de educație, iar apoi, inevitabil, violența ca singură formă de supraviețuire.
Oana Brânzan joacă singură pe scenă întreg spectacolul. Face și vocea tatălui și vocea mamei, și toate celelalte personaje din povestea fetei (”buna” fiind my personal favorite). Și cumva aici apare magia: nu simți că îți lipsește nimic. Nu simți absența altor actori, pentru că ea este toți actorii. Corpul ei se transformă, vocea i se sparge și se reconstruiește, iar tu stai acolo și realizezi că asiști la ceva rar: o actriță la început de drum care joacă de parcă și-a petrecut ultimii zece ani pregătindu-se pentru rolul ăsta.
„Prima dată a fost în facultate, pe atunci îmi era foarte frică, vorbeam mai repede de teamă c-am să plictisesc,” îmi spune Oana după spectacol. „Între timp, am învățat că tensiunea se construiește în pauze, că publicul a venit să asculte povestea acestei fete și vrea să înțeleagă fiecare parte din ea.”
Și da, există pauze. Momente când sala devine atât de tăcută încât auzi cum respiră persoana din fața ta. „A fost un moment, pe la a treia reprezentație, s-a lăsat o liniște pe care aveam impresia că vocea mea o tulbură,” continuă ea. „Un sentiment straniu că doar oamenii din încăpere și cu mine existam atunci în București.”
Exact senzația aia am simțit-o și eu.
Există un paradox ciudat în spectacolul ăsta: sala e mică, aproape sufocantă, dar cumva spațiul se dilată. Muzica (semnată de Radu Popescu) lucrează împreună cu tăcerile, cu mișcările de dans ale Oanei, cu râsetele care vin exact când nu te aștepți pentru că da, „Autopsia unor întâmplări nevinovate” e o tragicomedie. Umorul negru funcționează aici nu ca scăpare, ci ca armă de supraviețuire. „Buna e la fel de carnivoră ca pisicul,” spune fata la un moment dat, și sala râde, dar râsul ăla e incomod, pentru că tocmai ai realizat că faci glume despre trauma unui copil. Mă tot gândeam, în timpul spectacolului, câtă furie și suferință aș fi strâns eu în mine dacă aș fi trăit viața fetei jucată de Oana. Nu vreau să dau spoiler legat de cum se desfășoară viața ei (aș vrea să povestesc mai multe despre conținutul piesei, dar simt că aș trăda experiența) după o copilărie nefericită, dar concluzia e că nu e frumos.
Când o întreb pe Oana cum ar convinge pe cineva să vină la spectacol în trei cuvinte, răspunsul vine imediat: „Curaj, fragilitate, supraviețuire.”
Și are dreptate. Pentru că spectacolul ăsta nu e ușor de privit. Nu ieși din sală simțindu-te bine în mod tradițional. Ieși din el altfel. Cu întrebări incomode despre empatie, despre cum ajungem cine suntem, despre cât de mult te poate răni lipsa iubirii, despre copilărie, despre cât de greu le e celor din jur și cât de puțin vedem, de fapt, toată pânza de păianjen care construiește viețile celorlalți.
„Cred că e întotdeauna mai ușor din exterior,” îmi explică Oana despre relația ei cu personajul. „E ca atunci când o prietenă îți povestește o situație prin care trece, ea tinde să pună accentul pe problemă, fiind copleșită de situație, pe când tu, în calitate de observator, vezi clar soluția. Când vine vorba de personaje, încerci să înțelegi în același timp cu ele.”
Tocmai asta face spectacolul regizat de Ofelia Popii : te obligă să înțelegi ce se întâmplă în același timp cu personajul. Nu îți oferă confort moral, nu îți spune cine e victima și cine e monstrul. Îți arată o fată care a crescut rough și te lasă să te descurci singur, tu cu empatia ta.
„Uneori am impresia că teatrul produce schimbări, intrigă, că un spectator pleacă mai bogat dintr-o sală, mai preocupat de viață,” îmi spune Oana. Apoi vine reality check-ul: „Într-o seară ploioasă am jucat pentru șapte persoane (număr magic), am fost așa mândră că acei șapte oameni au ales să își petreacă timpul cu mine.”
Doar șapte persoane pare ca o pierdere pentru mine și cred că aș număra-o în rândul spectatorilor, nu a teatrului în sine. „Majoritatea prietenilor mei care lucrează în mediul independent îmi spun că spectacolele lor s-au vândut puțin spre deloc, că poate trebuie să ne străduim să facem mai multă promovare, că spațiul e prea mic și n-are vizibilitate, că spectacolul are nevoie de recenzii, poate să le programăm în funcție de spectacolele importante, nu știm care e rețeta.”
Nu există rețetă, cred eu. Dar există spectacole care merită văzute, actori care merită susținuți și povești care merită spuse. „Autopsia unor întâmplări nevinovate” e unul dintre ele.
La final, când se sting luminile și Oana rămâne pe scenă cu tot ce tocmai a trăit în pielea unei fete fără nume, publicul nu știe cum să reacționeze. Unii aplaudă instant, alții stau în tăcere câteva secunde, procesând. Eu am rămas holbându-mă la un covor rulat pe podea (spoiler alert, se întâmplă multe pe covor), gândindu-mă la moarte și poduri (de înțeles dacă vezi piesa).
Aș fi vrut să știu dinainte că urma să devină una dintre experiențele mele preferate la teatru ever. Așa că te rog, încearcă să intri pe străduța îngustă unde se află FF Theatre și dă-i o șansă.
Eu una promit că am ieșit de acolo altfel. Și cred că ăsta e cel mai onest compliment pe care î-l poți face unui spectacol de teatru.
