Mă întorc la Craiova cu fiecare ocazie pe care o prind. Uneori pentru oameni, alteori pentru atmosferă, iar de data asta pentru Festivalul Shakespeare, care reușește în fiecare an să transforme orașul într-un mix de teatru, haos frumos și foarte multă energie. Așa că mi-am luat rapid bilet, m-am urcat în primul tren Sibiu – Craiova și, câteva ore mai târziu, eram deja cu rucsacul într-o cameră de hotel și cu agenda festivalului deschisă pe telefon.
Până să înceapă primul spectacol, am luat orașul la pas. Terase pline, afișe de festival peste tot, oameni cu ecusoane la gât și senzația aia că urmează câteva zile în care realitatea o să funcționeze după alt program. Craiova are ceva foarte specific în perioada festivalului. Pare că tot orașul intră într-o stare de backstage continuu.
Prima zi a venit cu un program care să te lase să intri ușor în atmosferă. „Titus Andronicus: Renăscut”, performance-uri și muzică live, toate puse împreună într-un început de festival intens, zgomotos și foarte conștient de prezentul în care există.
Până la primul spectacol am luat orașul la pas. Prima oprire: Teatrul Național Marin Sorescu, mai exact info desk-ul festivalului, pentru tot felul de formalități.
Puncte bonus, sincer, pentru voluntarii care chiar păreau că știu ce fac și nu funcționează exclusiv pe cafea și panică organizatorică. Foarte puși la punct, foarte chill și surprinzător de atenți cu oamenii care veneau să întrebe una, alta. La fel și organizatorii, categorie clară de „jos pălăria”, mai ales pentru cum reușesc să țină în viață un festival care, pentru câteva zile, face Craiova să pară centrul universului teatral.
Shakespeare, dar trecut printr-un filtru post-apocaliptic.
„Titus Andronicus: Renăscut” a fost genul ăla de spectacol care te face să uiți foarte repede că e abia prima zi de festival. Regizorul japonez Ryunosuke Kimura nu vine cu o montare clasică de Shakespeare și nici nu pare interesat de ideea de fidelitate muzeală. Din contră, spectacolul tratează textul ca pe ceva viu, instabil și foarte conectat la anxietățile prezentului.
Montarea pornește de la ideea unui băiat care traversează universul violent din „Titus Andronicus”, ghidat de un Corb care funcționează aproape ca o fantomă colectivă a lui Shakespeare și a tuturor vocilor din trecut. Totul are aerul unei călătorii prin memorie, război și traumă transmisă mai departe din generație în generație. Sună abstract pe hârtie, dar pe scenă prinde viață prin mișcare și prezență fizică.
Ce face Kimura interesant este felul în care amestecă teatrul Nō (teatru japonez tradițional, foarte stilizat, lent și ritualic, în care expresia vine mai mult din gesturi precise, costume și simboluri decât din realism sau joc naturalist), dansul contemporan, muzica experimentală și elemente video generate inclusiv cu ajutorul inteligenței artificiale. Uneori aveai senzația că vezi un performance cyberpunk inspirat de Shakespeare, alteori totul devenea aproape ritualic, foarte lent și hipnotic. Spectacolul schimbă constant registrul și tocmai asta îl ține viu.
Compania KAKUSHINHAN, fondată de Kimura, are o filozofie foarte clară: Shakespeare nu trebuie tratat ca relicvă culturală, ci ca text care încă poate vorbi despre lumea actuală. Și sincer, „Titus Andronicus” chiar funcționează surprinzător de bine în cheia asta. Răzbunarea, violența și ideea unui ciclu care nu se mai termină nu mai par teme istorice, ci ceva foarte recognoscibil pentru prezentul super obosit și conflictual în care trăim.
Vizual, spectacolul are imagini care îți rămân în cap mult după ce se termină. Costume care par scoase dintr-un univers post-apocaliptic, lumini foarte reci și momente în care actorii par mai degrabă niște apariții decât personaje clasice. Nu e genul de spectacol pe care îl urmărești relaxat. Mai degrabă îl traversezi.
După intensitatea din „Titus Andronicus: Renăscut”, seara s-a mutat aproape natural în Shakespeare Village, spațiul care în timpul festivalului funcționează ca un mix între punct de întâlnire, after și locul în care toată lumea pare să ajungă la final de zi. Genul ăla de spațiu unde vezi actori, studenți la teatru, oameni veniți special pentru festival și persoane care probabil au ajuns acolo complet accidental, dar au rămas pentru atmosferă.
Concertul Gezan Band și setul lui DJ Andrei Yc au schimbat complet energia serii. După aproape două ore de tensiune scenică și imagini apăsătoare, Shakespeare Village a devenit locul în care festivalul s-a desprins puțin de solemnitatea teatrului și a intrat într-o zonă mult mai vie, haotică și chiar foarte fun. Ce e foarte mișto la spațiul ăsta e că nu încearcă să fie ultra pretențios. Shakespeare Village chiar funcționează ca extensia festivalului în afara sălilor de spectacol. Un loc în care oamenii continuă să vorbească despre ce au văzut, să se contrazică pe spectacole sau pur și simplu să stea la o bere până târziu.
Prima zi de festival s-a închis exact cum a început, adică fără să-ți lase prea mult timp să procesezi ce ai văzut. „Titus Andronicus: Renăscut” a venit cu un tip de energie care nu te lasă neutru, iar restul serii a împins totul spre un vibe de festival complet, unde teatrul și muzica se amestecă fără să mai simți granițele dintre ele.
Ieși din Shakespeare Village cu senzația că ai trecut prin mai multe lumi într-o singură zi. Puțin teatru, puțin performance, puțin concert și mult overload senzorial. Și fix asta pare să fie miza aici, să nu pleci doar cu idei despre spectacole, ci cu senzația că ai fost într-un oraș care funcționează temporar după alte reguli.
