Acum cam o lună, dacă bine îmi aduc aminte, pătrățica mea de Internet a fost mai mult sau mai puțin bombardată de postări și articole cum că Keanu Reeves vine în România, lucru care m-a făcut să mă întreb, cât timp eram în lungul drum spre casă, (shout out to Vlad Dobrescu și Norzeatic) „hmm… de ce e așa relevant?”. Dilema mi s-a spulberat rapid după ce, în mod contrar a ceea ce am crezut inițial că ar fi doar un cancan ieftin legat de destinația de vacanță a lui Reeves, am realizat că postările erau despre cei de la Electric Castle, care își anunțaseră line-up-ul impresionant, în care, printre numeroasele trupe românești și internaționale, s-a strecurat și Dogstar, o trupă americană de rock alternativ care a fost activă prin anii ‘90 – 2000 și *tobe de suspans* care îl are pe Keanu Reeves ca basist.
Curiozitatea, evident, nu a murit după ce am înțeles de ce este vâlvă pe Internet. Din contră, s-a transformat în tipul ăla de situație unde spui „ok, bine, hai să văd despre ce e vorba”, ca să îți dai seama dacă e doar marketing de imagine care îi consolidează lui Keanu simpatia publicului sau dacă există, de fapt, ceva real și palpabil acolo, respectiv, o trupă care funcționează independent de celebritatea din componența sa.
Ca atare, cum sunt o persoană care se respectă în 2026 și are abonament la Spotify, am făcut ce ar face orice om în situația mea, adică, am deschis aplicația și am căutat să dau play la prima melodie care mi-a sărit în față din repertoriul trupei. Și aici pot spune că a început partea interesantă, pentru că Dogstar chiar nu sună deloc ca o glumă sau un proiect secundar făcut de dragul imaginii publice. Am pornit ironic cu piesa „How the Story Ends”, care are o linie de bas puternică și foarte prezentă, un vibe ușor raw, dar în același timp surprinzător de catchy.
După încă câteva melodii care m-au convins că nu e nimic teatral în abordarea trupei și nici acel „UITE-MĂ, SUNT KEANU REEVES ȘI FAC MUZICĂ” forțat, am tras concluzia că sound-ul lor merge într-o zonă de alternative mai calm, ușor melancolic, dar sincer, cu o energie care se simte natural, nu construită forțat. Vocea nu îți invadează spațiul personal, cum sunt persoanele unaware spațial din transportul public, iar tonul este relaxant și cade pe un instrumental care zici că e scurs din ceva imagine al Californiei, rezultatul final fiind mai aproape de un indie rock liniștit, care te prinde cu versuri nu foarte complicate și cu câte un moment de muzicuță.
Dacă ai vrea să îl compari cu ceva, aș spune că e pe aceeași lungime de undă și vibe cu Weezer și Everclear.
Totuși, m-a lovit în față faptul că după nu foarte mult timp, ale mele căști prețioase ajunseseră să redea obsesiv, prin consecință, aceleași melodii; lucru care m-a ajutat să realizez că pe Spotify, în prezent, trupa are publicate numai două single-uri și un album din 2023, ca să fiu mai precis, albumul „Somewhere Between The Power Lines And Palm Trees”. Puțin înșelător aș zice, mai ales după ce am făcut puțin research (*tuse* am deschis Discogs.com și am căutat Dogstar) și am descoperit că, în realitate, vorbim despre o trupă cu o istorie mult mai bogată, cu încă două albume („Out Little Visionary” 1996; „Happy Ending” 2000), respectiv două EP-uri („Quattro Formaggi” 1996 și „Cornerstore” 1999), diverse lansări, precum „Honesty Anway” (1996) și multiple aparențe pe albume și mixtape-uri colaborative, ca de exemplu „Hollywood Goes Wild” (2001).
Așa cum am menționat și la început, trupa are originile în anii ‘90, mai exact în 1991, când pornește ca un proiect spontan și simplu: trei prietenii, Greg Miller (voce și chitară), Robert Mailhouse (tobe și backing vocals) și Keanu Reeves (bas), care cântă împreună într-un garaj fără ambiții grandioase sau planuri de superstars. Știu, sună ca începutul clasic, ideal și clișeic al oricărei trupe de rock, dar realitatea e că exact așa s-a întâmplat. Keanu a confirmat tot într-un interviu cu Jimmy Fallon, în care a povestit cum totul s-a petrecut exact ca într-un joc de domino. S-a început la un garaj și cu plăcerea de a scrie piese, apoi la dorința de „hai să le cântăm live” și un adaos de „hai să mergem în turneu”. Pe scurt, din aproape nimic s-a ajuns la o trupă care deschide concerte pentru artiști precum David Bowie și cu turnee susținute în Statele Unite, Asia și Europa.
Chiar și așa, cu un început ideal, am mai aflat în continuarea „săpăturilor” că parcursul nu a fost deloc unul liniar. În 1994, Bret Domrose se alătură formației ca chitarist, iar ulterior devine și vocalist principal, înlocuindu-l pe Miller. Iar odată cu 2002, trupa intră într-o pauză nedeterminată, care avea să dureze aproape două decenii. Fast forward până în prezent, Dogstar revine în jurul perioadei de pandemie, fără să forțeze vreo reinventare de imagine, ci mai degrabă reluând firul de unde a rămas, păstrând în mare aceeași formulă stabilită încă din ani ‘90.
Trebuie să mai menționez că, după o ascultare corectă a melodiilor de dinainte de 2002 (de data asta găsite pe YouTube), sound-ul era mult mai ancorat în estetica anilor precedenții, influențe clare de grunge, o energie mai abruptă și o abordare mai directă. E genul de muzică strâns legată de perioada ei, construită pe simplitate și impuls, fără prea mult polish real, dar cu multă intenție și sinceritate. Comparativ, materialul din 2023 păstrează același adn alternativ, însă schimbarea e evidentă în atmosferă. Totul e mai calm, mai matur, cu o producție mai curată și o dinamică mult mai controlată. Se simte că accentul nu mai cade pe energia brută, ci pe coerență și stare. Rezultatul e unul cu mai puțin grunge, dar mai mult indie, cu tematici nostalgice și o rafinatețe în execuție.
În întregime, după săptămânile în care mi-am înecat urechile în melodiile marca Dogstar, pot spune că trupa nu e nici cancan, nici un simplu proiect secundar al unui actor celebru, ci mai degrabă un exemplu rar de continuitate construită în jurul pasiunii, nu al validării publice. Practic, mi-am răspuns la întrebarea din incipit („E doar marketing sau chiar există ceva real aici?”), iar concluzia e destul de simplă: există. În felul ei discret și liniștit, trupa nu încearcă să demonstreze nimic forțat, dar reușește totuși să rămână relevantă într-o industrie dominată de viteză, hiper-producție și exagerare, chiar și după o pauză de două decenii.
(By the way, îți las mai jos un starterpack de cinci piese, care sper să-ți explice într-o manieră auditivă tot ce ți-am zis mai sus)
