Câteva clădiri din România cu povești cel puțin stranii

România are o geografie arhitecturală mult mai interesantă decât o lasă impresia primei priviri. Pe lângă blocurile comuniste și palatele kitsch (cum ar fi Primăverii), există o serie de construcții care surprind prin ingeniozitate, prin context istoric absurd, prin amestecuri stilistice neintenționat spectaculoase sau prin faptul că există acolo unde nu te-ai fi așteptat să le găsești. Așadar, în cele ce urmează, vom da un mic dig into ce clădiri mi-au atras mie atenția și m-au făcut să mă întreb de ce și cum au ajuns în locul în care se află.

Gara din Predeal, sau cum a apărut o șa geometrică din beton într-o stațiune montană comunistă

Dacă treci prin Predeal cu trenul sau cu mașina și privești spre gară, primul reflex este să te uiți de două ori. Clădirea are forma unei șei de cal geometrice perfecte, cu un acoperiș care urcă pe latura de est până la 17,5 metri înălțime, deschizând vederea spre vârful Clăbucet, și coboară asimetric spre vest. Aceasta este o structură din categoria „paraboloid hiperbolic”, o suprafață cu dublă curbură pe care fizicienii o descriu cu ecuații, iar arhitecții o folosesc destul de des, însă nu atât de des pe meleagurile noastre. În cazul gării din Predeal, pe cât de important e edificiul, pe atât de important e și momentul apariției, ce a ce s-a încadrat în seria de momente ale proiectării româneşti ieșite din tipar. 

Clădirea inaugurată pe 25 decembrie 1968 a fost proiectată de Irina Rosetti și Ilie Dumitrescu, doi arhitecți care absolviseră IAIM București în 1965, respectiv 1963, și de inginerul Mircea Mihailescu, care în 2006 descria proiectul ca o expresie a „frumuseții pure a învelitorilor subțiri, expresie directă a logicii mecanice care guvernează natura.” Structura de acoperire se sprijină pe două puncte fixe, la rândul lor susținute de coloane în sol. 

Contextul internațional al acestei forme merită o mică paranteză. La sfârșitul anilor ’50, asociația IASS (International Association for Shell Structures), fondată în 1959 la Madrid de Eduardo Torroja, funcționa ca nod de circulație a ideilor despre învelitori subțiri din beton, o mișcare internațională din care făceau parte arhitecți și ingineri ca Felix Candela în Mexic sau Pier Luigi Nervi în Italia. Inginerul Mihailescu era conectat la această mișcare în pofida barierelor politice ale epocii, iar gara din Predeal poate fi citită ca dovadă că modernismul structural internațional a găsit o cale de infiltrare în arhitectura comunistă românească, pe sub radarul propagandei.

Opera din Timișoara, sau cum o clădire vienezo-renascentistă a ars de două ori și a reapărut ca o replică neobizantino-română

Firma vieneza Fellner & Helmer a construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea aproximativ 50 de teatre și săli de operă în toată Europa, de la Viena la Odessa, de la Budapesta la Zagreb. Timișoara a primit unul dintre ele în 1875: Teatrul „Franz Josef”, o clădire în stil eclectic istoricist, cu fațadă renascentistă și o sală de spectacol pe măsura ambițiilor culturale ale unui oraș multicultural cu tradiție operistică documentată din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Construcția a durat din 1872 până în 1875, cu arhitectul Ferdinand Fellner (senior) ca autor inițial al proiectului și cu firma Fellner & Helmer (fondată în 1873 prin asocierea fiului cu Hermann Helmer) care a supravegheat execuția.

Prima catastrofă a avut loc în 1880, la doar cinci ani după inaugurare și un incendiu a devastat clădirea. Reconstrucția a durat până în 1882 și a păstrat integral forma originală. Al doilea incendiu, din 31 octombrie 1920, a fost mai distrugător, cortina de fier neputând fi coborâtă la timp, ceea ce a alimentat speculații despre un posibil sabotaj. Focul a continuat câteva zile. S-au salvat garderoba, biblioteca, două decoruri și, din instrumentele muzicale, doar două violoncele. A ars corpul central. Din clădirea originală au rămas intacte doar aripile laterale.

Duiliu Marcu, arhitectul care a primit misiunea reconstrucției, era unul dintre cei mai influenți arhitecți români ai perioadei interbelice, cunoscut pentru o orientare spre monumentalitate modernă cu accente naționale. Fațada pe care a proiectat-o pentru Opera din Timișoara, finalizată în 1936, este dominată de un arc de triumf monumental care funcționează ca reper de perspectivă dinspre Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din capătul celălalt al Pieței Victoriei, o axă urbană remarcabil de coerentă pentru un ansamblu compus din clădiri construite pe parcursul a șase decenii. Stilul ales, neobizantin românesc, era considerat de Marcu potrivit pentru o instituție culturală românească reconstruită după Unire, pe teritoriul unui oraș recuperat din Imperiul Austro-Ungar. În mediul arhitectural, proiectul lui Marcu este în general apreciat ca o realizare modernistă curajoasă, un exemplu de reinterpretare creativă a vocabularului neobizantin. Publicul larg, însă, îl percepe frecvent ca fiind megalomanic și lipsit de acea bogăție ornamentală specifică teatrelor eclectice de secol XIX. Această tensiune reflectă un conflict mai larg între valorile profesionale și așteptările populare în arhitectură. Din perspectivă urbanistică, imposantul arc de triumf și volumul masiv par într-adevăr în dezacord cu țesătura arhitecturală austro-ungară a pieței, dominată de clădiri mai discrete și omogen stilizate. Cu toate acestea, tocmai acest contrast, această afirmare deliberată a unei identități arhitecturale diferite, conferă clădirii o prezență urbană distinctă și o relevanță istorică care depășește simplele considerații estetice, după parerea mea.

Cazinoul din Constanța, sau cum a rezistat o clădire Art Nouveau din 1910 la două războaie mondiale și n-a putut rezista la o concesionare de 49 de ani

Daniel Renard s-a născut în 1871 în Dragomirești, Dâmbovița, dintr-o mamă româncă și un tată elvețian, a studiat la École des Beaux-Arts din Paris, a construit Pavilionul României la Expoziția Universală din Paris din 1900 și a obținut cetățenia română prin decret regal în 1909. Cazinoul din Constanța, inaugurat în toamna lui 1910, a fost al doilea proiect după ce Renard a înlocuit planurile inițiale ale lui Petre Antonescu, care propusese un stil românesc. Renard a ales Art Nouveau în locul lui, argumentând că marile cazinouri europene ale epocii, de la Nice la Ostende, funcționau ca spații cosmopolite, nu ca monumente naționale.

Clădirea a supraviețuit bombardamentelor din 1916 și 1941, a servit ca spital militar în ambele conflicte și a fost renovată în 1951 cu deținuți politici de la Poarta Albă, moment în care unii dintre ei au ascuns bilețele cu identitatea lor în ziduri. Acele bilețele au fost descoperite în 2020 în timpul lucrărilor de restaurare. Cazinoul a funcționat ca sediu al Casei de Cultură a Sindicatelor din 1948 și ca proprietate ONT Litoral între 1960 și 1989. Renard însuși participase la o nouă restaurare în 1934, la 63 de ani. Nimeni altcineva nu ar fi putut cunoaște mai bine clădirea.

Ceea ce face povestea Cazinoului fascinantă ca studiu de caz nu este degradarea în sine, ci mecanismul precis al producerii ei. Din 2007, primăria Constanța a concesionat clădirea pe 49 de ani cu obligația de restaurare unei firme irsrealiene. Trei ani mai târziu, firma israeliană a returnat clădirea fără niciun fel de intervenție. Au urmat ani de licitații contestate, dosare administrative blocate și intervenții de urgență parțiale. Printre amenințările documentate de Europa Nostra se numărau ruginirea elementelor metalice structurale, spargerea majorității geamurilor dinspre mare în urma furtunilor și riscul iminentei prăbușiri a acoperișului.

Restaurarea de cinci ani, finalizată în 2025 cu aproape 500 de experți în patrimoniu, a refăcut fațadele după documentele originale ale lui Renard, a reconstituit vitraliile Art Nouveau, a restaurat mozaicurile și elementele metalice și a redescoperit fereastra-scoică dinspre mare, care existase în proiectul inițial și fusese eliminată în reparații ulterioare. Redeschiderea de pe 21 mai 2025 a înregistrat 10.000 de vizitatori în primele patru zile, dovadă că atașamentul publicului față de clădire rezistase mai bine decât clădirea însăși.

InterContinental București, sau cum a construit România comunistă cel mai înalt hotel din țară cu ajutorul unui capitalist american care a pierdut o cameră de hotel

Povestea InterContinentalului din București începe cu o cameră de hotel indisponibilă. Industriașul american Cyrus Eaton Jr. a venit în București cu partenera sa Clara, româncă originară din Turnu Severin, și nu a găsit cameră liberă la Athénée Palace. Conform mărturiei primului director al hotelului, Gheorghe Leonte, cei doi ar fi dormit în lobby-ul hotelului. A doua zi dimineață, Eaton a decis că va construi un hotel de lux în centrul Capitalei. Faptul că autoritățile române au acceptat propunerea unui om de afaceri american să ridice un turn capitalist de 88 de metri în centrul unui oraș comunist, în 1967, a reprezentat o știre care a apărut în aproape toată presa occidentală a vremii.

Construcția a început în 1967, la pachet cu ridicarea noii clădiri a Teatrului Național de pe același amplasament, și a durat trei ani. Cei patru arhitecți români, Dinu Hariton, Gheorghe Nădrag, Ion Moscu și Romeo Ștefan Belea, au primit o cerință explicită de la finanțatori: fiecare cameră din hotel trebuia să ofere o perspectivă memorabilă asupra orașului. Soluția structurală aleasă a fost un plan triunghiular concav, trei corpuri unite de un corp central de circulație, care maximizează numărul fațadelor exterioare față de total suprafață construită și asigură o vedere panoramică din orice unghi al clădirii.

Istoria ulterioară a hotelului este, din perspectivă arhitecturală și culturală, la fel de interesantă ca originea lui. Ceaușescu, conform martorilor direcți, a vizitat hotelul o singură dată, nu i-a plăcut și l-a chemat pe directorul Leonte cu toată documentația de cheltuieli, pe care ar fi studiat-o zece zile. Există și varianta că dictatorul nu ar fi vizitat niciodată clădirea și a aflat de existența ei dintr-o conversație cu prințesa Irene von Furstenberg și președintele Germaniei Occidentale. Indiferent care versiune este corectă, un lucru este cert: în decembrie 1989, balcoanele InterContinentalului au oferit presei internaționale cea mai bună vedere asupra Pieței Universității, transformând un hotel construit printr-un acord comercial între comunism și capitalism într-unul dintre simbolurile centrale ale Revoluției Române.