M-am emoționat. Rău de tot, n-am să vă mint. După ce am plecat (cu inima grea) de la spectacolul Dincolo de uitare, în regia lui Cosmin Stănilă, mă gândeam, în drum spre casă, la toate lucrurile pe care nu mi le-a spus tata despre boala bunicii și prin ce a trecut, de fapt, în perioada aceea. Aia e. Suntem vulnerabili pe internet. O să încerc, totuși, să nu transform această revistă într-una de bocitoare experte și să-mi fac datoria de teatrolog, spunând ceva despre spectacol și dintr-un punct de vedere analitic; asta deși îmi e greu și parcă și puțin rușine, pentru că simt că vorbele nu sunt de ajuns ca să exprim talentul Dianei Lazăr, al lui Radu Costea și al regizorului Cosmin Stănilă.
Nu mă așteptam să văd pe scenă, în seara asta, fragmente de amintiri de când eram prea mic ca să înțeleg măcar conceptul de boală. Din perioada aceea mi-au rămas doar niște imagini care lovesc ca un ciocan în tâmple. Prea exacte amintirile mele în raport cu cele din spectacol, aproape înfricoșător de exacte: dispariția de acasă într-un moment de neatenție și uitarea domiciliului actual prin reîntoarcerea la cel vechi. Bucuria aceea pe care nu puteam să mi-o explic atunci când își aducea aminte ceva… Că doar e buni, cum adică să nu știe când e ziua mea?
În apărarea mea, știam că e un spectacol cu impact emoțional din acela greu și de aceea am ales să mă duc cu inima deschisă, nu neapărat în calitate de critic de teatru.
Dar să mă întorc la spectacol, pentru că am impresia că nici prea personal nu e bine. Este vorba despre această actriță renumită care se confruntă cu nenorocitul ăsta de Alois, care îi fură lucruri, vorbe din gură și idei din cap și o face să nu mai poată distinge trecutul de prezent. Să nu mai vorbim de viitor, pentru că nici nu cred că are loc în povestea asta. Și despre fiul ei, care nu are decât să își ajute părintele.
Sincer, nu știu ce a făcut Cosmin Stănilă, pentru că parcă nici măcar research nu a făcut când a scris textul și a construit spectacolul. Parcă a furat direct amintirile și experiențele oamenilor care au trecut printr-o astfel de experiență și le-a pus direct în scenă, așa, cu copy-paste. Mai mult decât atât, boala în sine, felul în care se manifestă. Am recunoscut boala, nu doar în vorbire, ci și în privire și în corp. Fiecare vas de sânge al Dianei Lazăr parcă era controlat de această boală. Scenele și trecerile dintre ele sunt atât de atent construite încât, pentru o clipă, nu știam dacă văd realitatea prin ochii bolnavei, dacă văd realitatea fiului sau dacă văd… realitatea.
Faptul că a pus această boală pe umerii unei actrițe face povestea și mai dureroasă. Ce fel de lovitură sub centură mai e și asta? Să uiți textele ca actriță… Este un exemplu simplu și poate superficial, pentru că lucruri de genul se mai întâmplă, dar să fii pe scenă și, brusc, să întorci privirea spre celălalt coleg actor și să cazi direct într-un hău, fără să mai recunoști locul în care ești, cine ești și ce faci… Poate, într-adevăr, ne-am împrietenit prea mult cu termenul „tragic”, dar e TRAGIC. Boala asta care te face să înțelegi ceasurile lui Dalí la alt nivel.
Prima dată când mi-a fost rușine să aplaud în mai multe ture la un spectacol.
Da, pur și simplu mi-a fost rușine față de Radu și Diana, care, după ce spectacolul s-a terminat și, parcă din inerție, au venit la aplauze, au rămas pentru câteva clipe acolo, undeva, în personaj, până când cineva din public i-a oferit un buchet de flori, moment în care au revenit. Aplauzele au devenit grele și parcă abia așteptai să se termine această formalitate, dacă putem să numim așa aplauzele, ca să pleci în culise sau afară din sala de spectacol, ca spectator, ca să îți plângi sufletul.
Cât despre Radu, fiind colegi de generație, (să se scrie în cărțile de istorie că Radu și Denis au fost contemporani, gen) nu pot să spun decât că omul ăsta devine mai bun de la spectacol la spectacol. Muncă grea cred că a fost cu rolul ăsta. Să îți asumi și să îți însușești niște gânduri de genul „dar nu e mai bine dacă moare?”, „cum, treptat, viața mamei mele depinde de mine?”, „mama nu mă mai recunoaște”, „mama nu mai e mama”, „mama se stinge cu fiecare secundă”… Muncă grea, care i-a ieșit atât de bine încât te face să îți pui întrebări. Am văzut un actor interpretând un rol sau a fost real?
Și poate că, până la urmă, asta e cel mai sincer lucru pe care îl poate face teatrul: să nu îți dea răspunsuri, ci să te lase cu întrebările alea care dor și după ce ieși din sală. Dincolo de uitare nu e un spectacol pe care îl „consumi” și mergi mai departe. E unul care rămâne cu tine, care se agață de amintirile tale și le răscolește fără să ceară voie.
Nu știu dacă există o formă corectă de a vorbi despre o boală care, prin definiție, șterge formele. Dar știu că spectacolul ăsta reușește ceva rar: să transforme pierderea în prezență. Să facă vizibil ceea ce, de obicei, se pierde în tăcere, în familie, în intimitate, în lucrurile nespuse.
Și poate că, la final, nu rămâi doar cu povestea unei actrițe sau a unui fiu. Rămâi cu un gând inconfortabil, dar necesar: cât din ceea ce suntem stă, de fapt, în ceea ce ne amintim? Și ce mai rămâne din noi atunci când… uităm?
