Adela are 24 de ani și este, în primul rând, culturistă. Am întâlnit-o acum o lună și am crezut că este un mic magician: deodată apare un cântar, apoi apare un caiet bine folosit, șlefuit pe margini de la cât de mult a fost deschis. Dar nu era un caiet cu rețete de prăjituri. Era caietul cu exercițiile pe care trebuie sa le facă la sală. Am decis să facem acest interviu, unul care nu este despre a compara vârsta cu curajul și reușitele, ci unul care arată (puțin) din ce înseamnă să faci acest sport, de unde a pornit, cu ce vine și ce lasă în urmă.
Adela mi-a povestit că sportul i-a curs mereu prin vene. A crescut într-o familie unde tatăl, fost hocheist și baschetbalist, i-a dat „gena” asta de a fi mereu în mișcare. Totuși, n-a fost dragoste la prima vedere cu nici un sport anume, până în liceu. Totul s-a legat în acele veri lungi și moleșite de București: stătea departe de centru, așa că părinții i-au luat un abonament la sala de lângă casă, doar „ca să aibă ce face”. Ceea ce a început ca o joacă de câteva ore pe zi, pentru a umple timpul, s-a transformat treptat în ceea ce face și astăzi.
Fast forward 5 ani mai târziu, și-a dat seama că sala nu mai e doar un hobby. Totul a pornit de la iubitul ei, care a scos-o din zona de „bandă și abdomene”: „Hai să-ți arăt la aparate cum să ridici greutăți ca lumea”. Și a început să-i placă. Apoi, când tatăl ei s-a stins, sala a devenit locul unde se ducea ca să se liniștească. De acolo, a vrut mai mult. A făcut cursul de antrenor, unde a învățat anatomie și nutriție.
Adela și-a dorit să facă cursul de antrenor din ambiția de a încuraja femeile să vină la sală și să nu le fie frică că sunt singurele de acolo: „Mă săturasem să văd femei care veneau, își luau o salteluță, se duceau într-un colț al sălii și făceau acolo 20 de minute abdomene și ăla era tot antrenamentul. Mă frustra pentru că spuneam: Băi, poți mai mult! Culturismul e un sport fără vârstă. Văd persoane la 70 de ani care fac sportul ăsta. Noi în grupă avem o femeie de 50 de ani care a fost anul trecut campioană națională.”
Dar scânteia reală a apărut anul trecut: „Mergând la o competiție, am simțit un fior pe brațe când am intrat în sală. M-am uitat la iubitul meu și i-am zis: Asta vreau să fac la anul!”
Procesul de pregătire începe cu mă multe calorii și creșterea greutăților tot mai mult. Apoi când încep să scadă caloriile și totul se schimbă: „Cu două luni înainte de concurs ești atât de letargic încât ajungi să clipești mai rar ca să nu obosești. Ai lua autobuzul și o stație, dar strângi din dinți și îți faci pașii.” Pe lângă partea de antrenament sunt și sesiunile de posing-ul unde „stai ore întregi cu fiecare mușchi încordat și trebuie să zâmbești, deși e epuizant fizic.”
Scopul Adelei, deși a decis ca vrea să facă acest sport competitiv nu este de a câștiga: „Nu plec cu gândul la victorie, mai ales că pot apărea fete cu 15 ani de experiență și e logic să nu am nicio șansă lângă ele. O fac pentru mine, să mă bucur că am dus procesul până la capăt și că am progresat.“
Culturismul vine cu multe „peripeții”: de la stresul care este cel mai mare inamic, la somn, mâncare, viață socială, dereglări hormonale și mai ales, preconcepțiile. Înainte, Adela se consuma din orice, dar antrenorul i-a explicat că stresul înseamnă retenție de apă, deci cântarul crește. Acum trece lucrurile cu vederea. Somnul și mâncarea sunt sub control, dar dacă nu doare destul din cauza cursurilor de la master, a doua zi nu sunt 100%. Iar mâncarea e un gând constant: „Am scos carnea la dezghețat? Ce antrenament am? E dificil uneori când ies cu iubitul meu și el mănâncă ce vrea, dar am trecut de faza poftelor. Pentru mine, mâncarea a devenit strict combustibilul care mă ține în picioare.”
Cercul ei de prieteni s-a restrâns pentru că nu mai are viață socială „Pentru că știu că îmi ia din timpul de somn. Petreceri, la fel, nu mă mai duc. Lumea din jur fie va înțelege, fie nu. Mi-am dat seama care sunt persoanele care chiar vor să rămână în viața mea, cele care te înțeleg, te susțin chiar dacă tu nu ești prezent acolo.”
Din punct de vedere medical sunt normale și apar la price sport de performanță: „Corpul tău nu prea înțelege ce se întâmplă, chiar dacă ești la prima competiție sau la a zecea, el reacționează la fel. Atâta timp cât nu ești un om static și nu mănânci cât și-ar dori creierul să mănânci, dereglările hormonale vor apărea oricum. Eu, de exemplu, nu mai am menstruație. Dar mă simt bine. Va fi mai rău în viitorul apropiat pentru că se va scădea din cantitatea de mâncare, antrenamentele vor fi mai intense. Dar sunt normale. Nu-l văd ca pe un impediment, cât ca pe o parte din proces.”
Însă poate cea mai grea parte din tot acest antrenament sunt preconcepțiile, mai ales cele din partea familiei. Bunicii ei îi spun că „cum adică să faci ca femeie sport de bărbați? (…) nu se poate, să fii femeie și să ridici greutăți, asta nu e adevărat, nu mai ești femeie. Nu poți să le schimbi mentalitatea pentru că ei așa au crescut, așa li s-a îndoctrinat. Încerc cumva să le spun că vremurile s-au schimbat, acum culturismul e un sport feminin care nu a apărut ieri, că e ceva de zeci de ani, și că atât timp cât eu fac ceea ce-mi place, nu ar trebui să mă judece.”
Cu atât de multe obstacole și fizice și psihice, ceea ce o motivează pe Adela în aceste momente grele e progresul. Când s-a uitat la pozele cu ea din octombrie, i-a venit să plângă. Deși atunci se simțea „super”, acum, prin comparație, i se pare că parcă nici nu făcea sală: „Vreau să văd până unde pot ajunge, dacă acum mă impresionează o venă pe mână, cum va fi când o să mai apară 15? M-am aruncat într-un necunoscut pe care îl știam doar din teorie și, deși am avut momente când am vrut să zic gata, nu sunt omul care să lase lucrurile baltă. Dacă am zis că o fac, o fac până la capăt.”
La final de interviu mi-a rămas pe limbă o singură curiozitate. Ni se întâmplă tuturor să muncim foarte multe pentru ceva, apoi să îl obținem (sau nu), dar în oricare dintre variante am trecut pentru un prag, un rezultat tot a fost, iar apoi ajungem la o pauză. Pauza asta poate fi de speriat. Am întrebat-o pe Adela ce înseamnă acea pauză de după competiție și cu ce vine ea.
„Mă gândesc zilnic la ce va urma. Toată lumea îmi spune că după concurs voi simți un gol, că voi merge la sală de silă, și mi-e puțin teamă de asta. Dar sportul nu se oprește la o competiție. Dacă ies în top, e validarea muncii mele, dacă nu, înseamnă că pot mai mult și trebuie să fiu mai bună sezonul viitor. Noroc că am un antrenor care mă va readuce imediat la plan, pentru că e ușor să cazi în prada mâncării după atâtea restricții. În plus, e o pregătire costisitoare, totul e din banii tăi, nu te susține nimeni.”
De asemenea, mi-a subliniat că
„ Aș vrea să se înțeleagă că nu încurajez pe toată lumea să se apuce de culturism la modul <<de mâine concurez>>. Trebuie să ai o bază în spate, să știi ce înseamnă execuție corectă, să ai o relație bună cu mâncarea. Lumea spune că este un sport toxic. Pe de o parte da, pe de o parte nu. Când îl faci de performanță, toate au niște downfalls. Intervine stresul, nervii. Unii spun că dai în eating disorder, depinde cât de mult vrei să subliniezi partea de mâncare în viața ta. Pe mine m-a ajutat să-mi dau seama ce consum și ce chiar trebuie să consum. Nu e un sport pentru oricine, trebuie să treci prin acele faze ca la orice sport.”
La final, rămân cu imaginea acelui caiet cu margini șlefuite și cu ideea că, în culturism, magia nu stă în rezultatul final de pe scenă, ci în rigoarea fiecărei zile care te duce acolo. Adela nu aleargă după o validare externă sau după un trofeu care să prăfuiască pe un raft. Pentru ea, sportul ăsta a devenit o oglindă în care se vede crescând, nu doar în masa musculară, ci în caracter. Culturismul i-a lăsat ceva mult mai valoros: o formă de respect de sine.
