Ai terminat facultatea sau ești în plin an doi. Sau tocmai ai aterizat în Cluj, București, Timișoara, Iași cu bagajele și câteva așteptări neclare. Și acum te lovești de o întrebare pe care nimeni nu ți-o pune direct, dar pe care o simți în fiecare dimineață când ieși pe ușă (sau cel puțin eu o simt): unde vrei să trăiești, de fapt? Nu unde vrei să dormi, unde vrei să trăiești.
Și înainte să răspunzi, merită să înțelegi că această întrebare nu e doar despre chirie și minute de mers până la facultate. E despre cum sunt construite orașele în care trăiești, despre decizii luate acum un secol sau acum cincizeci de ani de oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, și care îți modelează fiecare zi fără să știi.
Locuirea în centru
Există ceva specific în arhitectura centrului unui oraș românesc mare care nu se găsește nicăieri altundeva. Vorbim de straturi. Mergi pe o stradă din centrul Clujului sau din zona Dorobanți și vezi simultan trei epoci: o clădire interbelică cu fațadă Art Nouveau lângă un bloc din anii ’70, lângă un coworking space deschis acum doi ani. E haotic, e inegal, e foarte România, și tocmai de asta ne place centrul. Centrul istoric al orașelor românești a fost construit la scară umană, mai ales în perioada interbelică, când arhitecții erau obsedați de stradă ca spațiu de viață, nu doar ca spațiu de tranzit. Trotuare late, fațade cu detalii, curți interioare ascunse după porți mari. Influențele sunt recognoscibile dacă știi să le cauți: secession vienez pe clădirile din centrul Clujului, neoclasicism franțuzit pe bulevardele bucureștene, barocul habsburgic în Timișoara. Când locuiești în centru, trăiești zilnic într-un manual de istoria arhitecturii.
Ca student, centrul e și practic în cel mai concret sens posibil. Facultățile istorice ale majorității orașelor românești sunt în centru sau la câteva minute de el. Biblioteca e acolo. Cafenelele unde stai cu laptopul patru ore sunt acolo. Oamenii cu care vrei să te întâlnești sunt acolo. Există o densitate socială în centru pe care nu o găsești nicăieri altundeva în oraș, o senzație că tot ce contează se întâmplă la distanță de mers pe jos. Există însă un revers. Centrul e scump, tot mai scump. Airbnb-ificarea centrelor istorice românești, vizibilă mai ales în Cluj și București, a transformat apartamentele din inima orașului în investiții, nu în locuințe. Chiriașii tineri sunt împinși din ce în ce mai spre margine, și cu ei pleacă și o parte din energia autentică a centrului. Există un paradox urbanistic bine documentat: cu cât un centru devine mai atractiv și mai viu, cu atât devine mai inaccesibil pentru oamenii care l-au făcut atractiv și viu.
Cartierele și locuirea înspre periferie
Cartierele mari ale orașelor românești (Mănăștur în Cluj, Berceni sau Titan în București, Fabric în Timișoara, Tătărași în Iași) au o reputație proastă pe care nu o merită complet. Sunt văzute ca locuri unde ajungi când nu ai avut de ales. Dar există o întreagă generație de tineri care a descoperit că tocmai acolo găsește ceva ce centrul nu poate oferi: sentimentul de a fi acasă.
Urbanistic, cartierele de blocuri din România au fost gândite, cel puțin teoretic, ca unități autonome. Fiecare cartier socialist urma, în intenție, principiul unității de vecinătate (neighbourhood unit). Aceste unități de vecinătate presupun că orașul ideal e alcătuit din unități de aproximativ 5.000-6.000 de locuitori, fiecare cu propria școală primară în centru, cu comerț la periferia unității, cu parcuri și spații verzi distribuite intern, și cu arterele principale de circulație trecând pe margine, nu prin interior. Fiecare cartier socialist român a moștenit, direct sau indirect, această logică: piața lui, școala lui, policlinica lui, cinematograful lui, parcul lui.
Multe din aceste infrastructuri există încă, chiar dacă transformate sau uzate. Piețele de cartier au supraviețuit adesea mai bine decât magazinele din centru. Parcurile sunt acolo, cu toate imperfecțiunile lor. Există o textură a vieții de proximitate pe care centrul nu o are în același fel, tocmai pentru că centrul e al tuturor și al nimănui în același timp, în vreme ce cartierul e al celor care locuiesc în el. Și asta creează acel sentiment pe care oamenii care locuiesc în cartier îl descriu drept prietenos. Știi brutăria de la colț. Știi cârciumioara unde se uită tot cartierul la meciuri. Există o scară de vecini pe care o cunoști pe față. Nu ești un anonim care traversează un spațiu public, ești cineva care locuiește undeva anume. Cartierele românești, la tot haosul lor, sunt pline de third spaces.
Kevin Lynch, urbanist american și autor al cărții The Image of the City din 1960, a studiat felul în care locuitorii unui oraș și-l reprezintă mental. A descoperit că oamenii nu percep orașul ca o hartă obiectivă, ci ca o rețea de repere, căi, noduri, margini și districte. Centrul e, de obicei, nodul principal, reperul față de care se orientează tot restul. Cartierele sunt districtele cu identitate proprie.
Dar Lynch a mai descoperit ceva esențial: oamenii care nu înțeleg orașul în care trăiesc, care nu și-l pot reprezenta mental, se simt pierduți în sens mai profund decât cel geografic. Există o legătură directă între lizibilitatea unui oraș și sentimentul de siguranță și apartenență al locuitorilor lui. Acesta e unul din motivele pentru care cartierele mari românești au o problemă de imagine dificil de depășit: sunt greu de citit. Blocurile se aseamănă, orientarea e dificilă, nu există repere clare, marginile sunt neclare. Chiar dacă viața e bună acolo, simți că ești undeva la periferia a ceva, nu în centrul a ceva.
E o alegere între două tipuri de relație cu același oraș, și în spatele fiecăreia stă o altă filosofie urbanistică, o altă teorie despre cum ar trebui să trăiască oamenii. Mulți tineri din România trec prin amândouă, și asta e de fapt varianta cea mai sănătoasă. Câțiva ani în centru când vrei să absoarbi tot, câțiva ani în cartier când vrei să te așezi, sau invers. Ideea că un singur tip de spațiu ți se potrivește pentru toată viața e la fel de greșită ca ideea că un singur tip de relație ți se potrivește pentru toată viața.
Orașe ca Timișoara sau Cluj au avantajul că distanțele sunt mici și cartierele se conectează organic la centru, granița dintre ele e mai puțin rigidă. Poți locui în Mănăștur și să ajungi la o terasă din centru în douăzeci de minute. Poți locui în centrul Timișoarei și să ai parc la cinci minute.
Dar indiferent de oraș, întrebarea nu e care e mai bun. Întrebarea e ce ai nevoie acum de la locul în care trăiești: să fii în mijlocul a tot, sau să ai un colț al tău în care să te întorci. Ca tânăr într-un oraș mare, este fizic imposibil să fii în limita omogenă dintre aceste două, să stai într-un constant Popa Tatu. Așasar, depinzând de stilul de viață al fiecăruia, într-o studenție merită încercate ambele cel puțin o dată.
