Cum să citești un oraș: ghidul vizual al Bucureștiului
Dacă ai umblat prin București mai mult de 10 minute, ai văzut deja cel puțin trei stiluri arhitecturale complet diferite pe aceeași stradă. Un bloc gri comunist lângă o vilă cu arcade sculptate, lângă o clădire de sticlă cu branding corporatist. Pare haos, dar nu e. E de fapt istoria unui oraș care nu a știut să aleagă un singur drum, iar acest lucru a creat țesutul orașului pe care azi îl numim București.
Am pus cap la cap tot ce trebuie să știi pe scurt despre stilurile care au lăsat cea mai mare amprentă vizuală pe capitală. Nu e neapărat un curs de arhitectură, ci mai degrabă un Shazam personal pentru clădiri, ca în momentul în care te plimbi să ai o bază introductivă.
1 Stilul Neoromânesc (1886–1947)
Totul a pornit de la întrebarea: de ce să arătăm ca Paris sau Viena când putem arăta ca noi înșine? La sfârșitul secolului al XIX-lea, arhitectul Ion Mincu s-a întors din studiile de la École des Beaux-Arts din Paris și a decis că România are nevoie de propriul limbaj arhitectural. Stilul neoromânesc este rezultatul direct al acelei idei sau mai degrabă un amestec de elemente bizantine, brâncovenești, motive țărănești și influențe gotice moldovenești, reinventate pentru clădiri moderne. Prima lucrare reprezentativă este Casa Lahovary, proiectată de Mincu însuși, azi în curtea Spitalului Cantacuzino din București, care a devenit un fel de manifest construit în piatră și lemn sculptat.
Ce să cauți pe stradă: arcade trilobate (arcuri cu trei lobi, ca un trifoi), pridvoare cu stâlpi din lemn sculptați, ceramică smălțuită colorată deasupra ferestrelor, acoperișuri înalte și înclinate. Deceniul de glorie au fost anii 1920, când sute de case, bănci și clădiri instituționale au fost ridicate în acest spirit. Comuniștii au îngropat stilul după 1948, deoarece îl considerau simbol al burgheziei, mai apoi adoptând arhitectura socialistă, din cauza regimului politic de la acea vreme.
2 Eclectismul & Beaux-Arts (1850–1910)
Înainte ca România să vrea să arate „românesc”, voia să arate cât mai occidental posibil. Eclectismul e stilul prin care Bucureștiul și-a câștigat în parte porecla de „Micul Paris”, o combinație generoasă de elemente neoclasice grecești și romane, faţade cu ornamente bogate, coloane ionice și dorice, frontoane triunghiulare și simetrie strictă. Era aspirația clasei bogate și a statului român de a demonstra că suntem o țară europeană serioasă. Arhitecții erau deseori francezi sau români educați în Franța. Ateneul Român (1888, arhitect Albert Galleron) este exemplul perfect: un portic cu șase coloane ionice, fronton de templu grecesc, medalioane în mozaic, așadar totul calculat să impresioneze.
Ce face eclectismul special față de un simplu „stil neoclasic” e tocmai amestecul, de unde și numele. O clădire poate combina fațadă barocă cu detalii gotice și cu influențe renascentiste, totul în aceeași zi de plimbare. Biblioteca Centrală Universitară (arh. Paul Gottereau, 1895, pe locul cumpărat de regele Carol I) e alt exemplu emblematic. E construcție finalizată pentru Fundația Universitară Carol I, cu o sobrietate necaracteristică arhitecturii zonei care amestecă stiluri fără să pară forțat. Dacă mergi pe Calea Victoriei și te uiți atent la fațadele de la nivelul 1–2, o să înțelegi imediat de ce îi zicea lumea „Micul Paris”.
3 Art Deco & Modernismul Interbelic (1920–1944)
Dacă neoromânescul era despre identitate și eclectismul despre aspirație occidentală, Art Deco a fost despre modernitate pură. Apărut în anii ’20 și explodat în anii ’30, stilul a adus Bucureștiului o estetică nouă: linii geometrice curate, forme aerodinamice, utilizarea sticlei și a oțelului, decoruri stilizate și o eleganță aproape cinematografică. Era stilul care spunea: suntem în secolul XX and we feel cool about it. Palatul Telefoanelor (1934, inaugurată ca cea mai înaltă clădire din București la acea vreme, având 52 de metri) e emblema modernismului: fațadă simplă, verticală, decoruri geometrice discrete, o mașinărie frumoasă. La fel, Hotelul Ambasador (1937) cu liniile sale curate și proporțiile aerodinamice.
Ce a făcut Art Deco atât de popular în România interbelică? Era un compromis perfect: nu atât de radical ca funcționalismul pur (care speria publicul), dar nici atât de tradițional ca neoromânescul. Îl adoptase și clasa mijlocie pentru case și vile cu două-trei etaje, nu doar marile instituții. Cercetătoarea (și profesoara mea) Mihaela Criticos descrie Art Deco-ul românesc ca pe o soluție de mijloc între modernism și gustul local pentru decorativism și asta e exact de ce l-a iubit toată lumea. Plimbă-te pe bulevardul Dacia sau în zona Floreasca și o să dai peste zeci de vile cu această estetică: forme rotunjite la colțuri, ferestre orizontale în bandă, balcoane cu balustrade geometrice.
4 Arhitectura comunistă (1948–1989)
Dacă există un stil care a schimbat fizic fața orașului mai mult decât oricare altul, acela e arhitectura regimului comunist. Și nu pentru că era frumos, ci pentru că era pretutindeni. Perioada cuprinde două faze distincte: realismul socialist timpuriu din anii ’50 (clădiri masive, cu ornamente staliniste grele, coloane uriașe, influențe sovietice clare (vezi Casa Scânteii, azi Casa Presei Libere) și brutalismul funcționalist din anii ’60–’80 (blocuri turnuri de beton, cartiere întregi construite în serie, uniformitate totală). În acea perioadă, arhitectura și-a pierdut fața: ea trebuia să servească ideologia, nu individul. Creativitatea a fost sacrificată pe altarul funcției și controlului.
Și totuși, apogeul absolut al megalomaniei arhitecturale comuniste rămâne Palatul Parlamentului (cunoscut popular drept „Casa Poporului”), început în 1984 din ordinul lui Ceaușescu. Este a doua cea mai mare clădire administrativă din lume ca suprafață, după Pentagon, cu peste 330.000 de metri pătrați. S-au demolat pentru ea câteva cartiere istorice întregi din București, inclusiv Uranus și parte din Văcărești. Indiferent ce gândești despre regim, e imposibil să nu rămâi uimit în fața ei pur fizic. Azi e o atracție turistică și sediul Parlamentului. Arhitectura comunistă e prezentă în fiecare cartier din București, iar blocurile tale de pe stradă sunt probabil parte din ea, asta dacă nu cumva citești asta din garsoniera ta comunistă.
5 Contemporanul și sticla (2000 – chiar acum)
Dacă privești spre noua Floreasca, Pipera sau Expoziției, vezi deja un alt București, unul al turnurilor de sticlă și oțel, al fațadelor parametrice, al clădirilor fațadiste. Asta înseamnă că în proiectare focusul trecea de la tradiția arhitecturală veche la experimentarea cu un nou tip de construire: asistată de calculator, în care forma unei structuri nu este desenată manual, ci este generată de algoritmi și seturi de parametri. Arhitectura contemporană din București e o conversație între globalizare și identitate locală, cu rezultate variabile. Sky Tower (cel din Floreasca Park) e cel mai înalt zgârie-nori din România, cu 137 de metri și 37 de etaje și e simbolul acestei noi etape. La fel The Bridge (Splaiul Independenței), o clădire de birouri care a adus în discuție sustenabilitatea și eficiența energetică. Sticla, oțelul, geometria curată și luminozitatea maximă sunt semnăturile acestui stil.
Există și un curent mai interesant în arhitectura contemporană bucureșteană: dialogul dintre nou și vechi. Sediul UAR (Uniunea Arhitecților din România) e exemplul perfect de un turn modern de beton și sticlă construit literalmente în interiorul ruinei Casei Păucescu (sec. XIX), clădire înscrisă în Lista Monumentelor Istorice și care nu putea fi demolată. Rezultatul e straniu, controversat și debatable. Bucureștiul contemporan e plin de astfel de coliziuni, adică restaurante în case interbelice, birouri în foste fabrici, spații culturale în clădiri industriale reconvertite. Orașul nu a terminat să se reinventeze.
Data viitoare când ești blocat în trafic pe Unirii sau aștepți tramvaiul pe Magheru, uită-te în sus. Nu o să mai vezi același oraș.
