Cel mai probabil că da, indiferent dacă o să îți placă sau nu adaptarea ei. Și ar trebui să o faci și tu.
Chiar dacă primele recenzii apărute în urma premierelor din SUA și Marea Britanie sunt majoritar negative, este incontestabil că noua adaptare a romanului lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, a beneficiat de un buget de publicitate care l-a făcut subiectul central al multor discuții. Și critici. Ghilimelele din titlul filmului indică o ironie stângace sau cel puțin prea sinuoasă, care eșuează în contextul cultural actual. Relațiile ambivalente cu sexualitatea feminină, literatura erotică cu coperți pastelate, consumerismul și kitsch-ul contribuie la reacțiile negative pe care le-a stârnit adaptarea lui Fennell din momentul publicării trailerului. Castingul în rolurile principale a unor actori că Jacob Elordi și Margot Robbie, nerespectarea unor repere istorice pentru costume și referințele nostalgice la estetica de tip Sandra Brown, au contribuit la starea de indignare generală a oricărei persoane care postează despre cărți (și mai ales despre clasici) pe internet.
Una dintre criticile aduse adesea castingului este alegerea lui Jacob Elordi, actor australian, în rolul lui Heathcliff, care în cartea lui Brontë este orfanul găsit pe străzile din Liverpool (la finalul secolului XVIII unul dintre cele mai mari porturi destinate sclavilor), cu pielea închisă la culoare, a cărui umanitate este pusă de naratoare, Nelly Dean, la îndoială.
Majoritatea criticilor literari contemporani discută aspecte legate de etnicitatea ambiguă a lui Heathcliff, precum și despre importanța ideilor aboliționiste din operele surorilor Brontë. Indiferent de intenția victoriană a lui Emily Brontë, personajul lui Heathcliff, căruia multe dintre personaje i se adresează cu termeni rasiști pentru romi, nu este privit cu compasiune. Parte din geniul lui Emily Brontë este că aproape niciunul dintre personaje nu este privit cu compasiune sau plăcut cititorului, dar triunghiurile amoroase recurente și modul în care este construită narațiunea romanului țin cititorul captiv.
Pentru Emerald Fennell, Liverpool nu mai este, totuși, un port în care sunt aduși sclavii, ci orașul nordic și sărac despre care Lady Elspeth (din Saltburn, filmul ei din 2023) nu știe aproape nimic, nici măcar unde e pe hartă. Pentru ea, Heathcliff e doar un „rândaș”, iar etnia lui devine un aspect secundar, poate de inspirație Bridgerton. Primul schimb de replici din film care a fost dezvăluit publicului pregătește terenul pentru o interpretare care nu ia în considerare aspectul ăsta și pune în prim-plan o intrigă socială: „Ce ai face dacă ai fi bogat, Heathcliff?”, întrebare urmată de o ironie care nu are succesul urmărit. „Bănuiesc că aș face ce fac toți oamenii bogați – aș sta într-o casă mare, mi-aș trata servitorii groaznic și mi-aș lua o nevastă”. Povestea lui Heathcliff este doar adăugată la o lista de teme recurente, comentarii socio-economice și esențializări prezente și în alte filme ale ei.
O altă critică recurentă se referă la povestea de dragoste aparentă dintre Heathcliff și Catherine. Campania publicitară a contribuit foarte mult la cimentarea unei interpretări romantice în mintea publicului. Într-un climat literar de masă dominat de coperți pastelate pentru romane erotice și spice ratings pe TikTok, pare evidentă asocierea cu o publicitate de genul ăsta. Estetica nostalgică, paietele și dantela nu transmit o ironie a unui kitsch asumat, ci sunt luate ca atare și privite cu seriozitate ca un eșec intelectual. Anumite scene din trailer, ca cea a nunții, sparg iluzia glossy și încearcă să introducă, fără succes, privitorul într-o atmosfera gotică, în ton cu atmosfera cărții.
Emerald Fennell nu este, totuși, prima care alege să adapteze La răscruce de vânturi ca pe o poveste de dragoste. Din contră, pare a fi ecoul ecranizării din 1939 – de la fonturile selectate pentru primele scene, cadrele similare, până la costumele alese. Deși acțiunea romanului este plasată la finalul secolului XVIII, ecranizarea lui Fennell, la fel ca cea a lui William Wyler, se apropie mai mult de ținute victoriene duse la extrem, cu materiale exagerate și cu ocazionale referințe de basm. Rochiile roșii pe care le poartă Margot Robbie poate vor să trimită la videoclipul lui Kate Bush pentru Wuthering Heights, dar par, uneori, desprinse din Scufița Roșie. Emerald Fennell nu este nici prima care trece povestea printr-un filtru al unei adolescente care nu înțelege pe deplin toate implicațiile poveștii lui Brontë. Kate Bush a făcut și ea asta, la 18 ani, atunci când a scris Wuthering Heights, o melodie care redă perfect atmosfera romanului gotic, chiar dacă a fost scrisă după doar câteva episoade din miniseria BBC din 1967 văzute la TV.
De ce e, atunci, atât de criticată adaptarea încă înainte de apariție, dacă toate lucrurile pe care le face Fennel au fost făcute deja de alții? Pentru că se află la o limită ambiguă între satiră și patetism, menită să se adapteze dorințelor unui public cât mai amplu, să ia cât mai multe forme în interpretare și să fie PR friendly, într-un mod nu foarte diferit de ultimul ei film, Saltburn.
Un lucru bun s-a întâmplat, totuși – tot mai multă lume a început să citească și să recitească La răscruce de vânturi. Și să fie dezamăgită și exasperată. Și să își acorde timpul necesar pentru a citi într-un ritm mai puțin alert decât de obicei. Indiferent dacă adaptarea lui Emerald Fennell o să semene măcar parțial cu cartea sau nu, a deschis o discuție despre povești de dragoste, adaptări, rasism, consumerism literar și kitsch care nu ar fi beneficiat altfel de o campanie publicitară colosală.
P.S.: Filmul apare în cinematografe azi și încerc să îl văd cu cât de puține prejudecăți pot, atunci când o să o fac.
