tele:gen, ep. 23

putere, critica si violenta care nu e violenta. doamne cat am putut sa radem toata ziua de joi. inainte sa incepem, dati-mi voie sa va zic cum o sa se termine acest episod. eu o sa va vorbesc putin despre femeia visurilor mele. urmeaza sa leg jumatate de poveste ridicola de scandalul din jurul cravata galbena, acest… film. care aud ca e… merita vazut. cxu un ochi inchis. si o sa pun intrebari abrazive. cu ce drept asediaza producatorii o revista de liceu? ce este un spoiler, ce este o critica, ce este scandal si cum se replica structuri de putere care sunt si raman bleah. fara pic de violenta. iar la sfarsit de tot o sa devina important pianul jumatate alb, jumatate negru, jumatate galben. gen, in mod evident!

buna, sunt eu. sartrowski. iar voi va uitati la 12 minute. mai mult sau mai putin. 

streisand effect

E anul 2003. Aveti rabdare cu mine, am citit mult pentru acest episod. E anul 2003 si Barbara Streisand afla, cine stie cum, ca resedinta ei de pe plaja, este la dispozitia oricarui om cu internet si curiozitate permeabila. In poze. In poze. O poza. Una din 12 000 de fotografii facute de Kenneth Adelman, intr-un catalog online cuprinzand intreaga coasta a Californiei, intr-un proiect ambitios de observare a fenomenului de eroziune.

Fara sa stea pe ganduri, Streisand, femeie a visurilor mele de cand am vazut Yentl (am alte calitati), face ce ar face orice om in toate mintile si il actioneaza in judecata pe Adelman pentru 50 de milioane de dolari. Si sa dea jos si poza. 

Dar in loc sa ii apere viata privata, acest atac disproportionat atrage atentia presei intr-o asemenea masura incat, intr-un timp incredibil de scurt, fiecare om care respira vrea sa vada care este casa care a starnit procesul de milioane de dolari??? Fotografia face peste 400 000 de vizualizari, nu stiu cate descarcari, urmand sa fie repostata si replicata la infinit, pe tot internetul. La data intentarii procesului, pagina numara doar 60 de descarcari. Streisand pierde procesul, respectul publicului iar fotografia ramane pe marele internet si azi. 

Streisand castiga, insa, ceva mult mai pretios. Niste notorietate, chiar daca nedorita, compasiunea mea personala si, poate mai important chiar decat asta, isi imprumuta numele eternitatii. Efectul streisand. Cand tocmai incercarile de a cenzura ceva atrag atentia in mod disproportionat. Gen, ca si cum ai da cu spray pe cac — 

scandalul alecart

Cam asta e ce s-a intamplat si joi, cand producatorii filmului proaspat lansat Cravata Galbena au contactat redactie, profesori si avocati (allegedly) pentru a suprima o informatie, un paragraf, un nu-stiu-ce, dintr-o cronica ALECART, tinuta si administrata de elevi din Iasi, citand… zicand ca da spoiler. 

Da, vorbim de un film care nu se mai satura sa se defineasca prin scop (a se citi numere), asa cum colegul meu Alex Ciocan, de la genrevista, foarte bine puncteaza: “Un buget de 20 de milioane de dolari, fonduri românești 100%, 57 de locații de filmare care să recreeze 11 țări și 70 de ani de istorie, câteva mii de figuranți, toate resursele astea întinse pe parcursul a 7 ani, cu războiul din Ucraina și pandemia de COVID-19 în mijloc. O desfășurare de forțe impresionantă, fără îndoială și, poate, începutul unei ere mai big budget și la noi(?); “

Cravata Galbena este un film care isi propune sa surprinda viata, eforturile si cariera unui remarcabil roman (in exil, ca toti romanii remarcabili), sergiu celibidache. Un film ambitios, cu grandoare de hollywood, care isi propune sa supramistifice inca o data viata si cariera unui geniu asa cum a stiut mai bine, in incercarea evidenta de a arunca de gatul grozavului raposat celibidache latul mitului national si de a-l canoniza drept legenda. problema e ca acest biopic e cam miopic.

Serge Ioan Celebidachi sigur a pornit de la un impuls admirabil de a-și omagia tatăl, dar a sfârșit prin a nu lăsa să intre nicăieri în film, în reprezentarea niciunui eveniment, a niciunui moment istoric, a niciunui oraș, a niciunei situații de viață, a niciunei emoții umane – a nu lăsa să intre nimic, dar nimic, niciun gestuleț, nicio expresie facială fugară, nimic care să nu fie un clișeu bătătorit și răsbătătorit. Andrei Gorzo

… ce a ieșit din vena aceasta hagiografică e o kitschoșenie de plastic care se crede mausoleu. Întâmpinat cu nesfârșite elogii, Cravata galbenă este un film „frumos” și fără înjurături, într-adevăr – dar asta nu îl face mai puțin vulgar. Victor Morozov

Am citit multe critici zilele astea. multe critici. si trebuie sa recunosc ca nu cred ca am dat oeste una care sa fie mai mult decat… politicioasa cu aceasta productie de proportii uriase. nu, nu l-am vazut. da, vreau sa-l vad, dar stiu ca este o misiune din start pierduta, dupa ce am vazut doua trailere si citit doua-trei cronici de la oameni pe care ii respect. victor morozov, andrei gorzo si flavia dima fac din demolarea ambitiilor artistice ale creatorilor un exercitiu de comedie de o brutalitate nesperat de eleganta. 

Scandalul

Exceptand cronica Mariei, de la Alecart. O cronica surprinzator de favorabila pentru un film care se pare ca esueaza in pretentiile sale de a se revela drept vreun monument al cinematografiei romanesti, incluzand aici succesul de box-office. Care va deveni important imediat. 

Cronica Mariei, simpatica, angajata si siropoasa pe alocuri, accepta provocarea filmului de a privi istoria unui om de insemnatate printr-o lentila care mareste, sufla cu aur si sanitizeaza orice fel de contradictie morala. In fond, o legenda e o legenda si atat. In afara micilor excese, a unor iesiri violente in camere de hotel, destul cat sa marcam tulburari de geniu artistic, rezvratire si neintelegere, sau cum mai citim noi geniul azi, daca este posibil, filmul nu exploreaza un om. Celibidache este canonizat ca imagine, el devine o icoana a virtuozitatii, sacrificiului de sine si principiilor solide, ca sa nu zic rigide de a se opune oricarui fel de inregistrare pentru posteritate. 

Asta e duma conflictuala intr-un film care este prin excelenta o inregistrare pentru posteritate. Na, poftim. Un sarpe ai crescut la sanul tau. 

Deci ce poate merge gresit? Ei bine, problema pare sa fie ca cronica include un amanunt de final de film pe care productia il considera spoiler. Ceva cu cravata galbnena care e primita, apoi luata, apoi oferita din nou, intr-un joc tematic de a pipera un fir narativ nu doar plictisitor si previzibil (din cate aud) ci, spoiler, verificabil istoric pentru ca e un biopic, naiba sa ma ia. da, daca-mi atarni cravata galbena prin fata jumatate de film cu acelasi titlu, banuiesc ca marele release emotional intr-un film de reteta tot prin cravata galbena se va face. duuuh. 

Regizorul citeste cronica, exclama ‘o catastrofa’, contacteaza o profesoara care poate afecta modificarea cronicii. Redactia ramane cu gura cascata, profesorii coordonatori la fel, dar decid ca singura care are autoritatea de a decide schimbari in articolul publicat este numai si numai autoarea ei, Maria Ioana Oglinzanu. Buna, Maria! Faci o treaba importanta acolo, sa nu te opresti. Producatoarea intervine si ea, contactand redactia pe retele sociale si incercand pe rand dialog, intimidare, amenintari cu avocatii, invocand ca un asemenea spoiler poate dauna filmului care deja pornise, fie vorba intre noi, saracut in weekendul de deschidere.

Maria modifica finalul ca sa linisteasca tensiunile, lucru cu care parte din redactia Alecart nu ramane de acord, dar povestea nu se incheie aici. Presa preia scandalul, site-ul Alecart cade sub greutatea curiozitatii onlineului, iar reactiile nu intarzie sa apara.

Reactiile

In „Cravata galbenă” e momentul ala extrem de puternic de la final, când Celibidache e fugarit de strinii care plătisera sã il vâneze prin cetate pentru distractie. La început ai senzatia că e doar o glumă, că vânătoarea e un joc, că ei fug prin cetate cu tepuse in mâini si il caută prin Sighisoara de fun, ca nu e pe bune. El era fortat sa faca asta pentru bani – e si un film despre munca, despre emigrare ca unica solutie pentru o viata mai buna, chiar vrea sa plece in Germania cu colega lui de la restaurantul bordel unde lucreaza. Dar la final il înconjoara strainii si il omoar cu tepuse, e de o violent teribil scena, mult sânge.

Si cum strigă „Mor ca un câine!”.

O capodopera!

Stefan Baghiu ma face sa vreau sa stau mai mult pe facebook.

Oameni de cultura, publicatii de cultura, pagini de meme (si nu numai) a ataca ceea ce nu poate fi numit decat un act de intimidare. O gramada de spoilere false, de opinii pe subiect si de exercitii de ridiculizare a sotilor celebidachi vin in sprijinul profesorilor coordonatori, Emil și Nicoleta Munteanu, si al revistei de liceeni Alecart din Iasi, fondata de ei acum 17 ani si devenita fenomen in Romania pentru usurinta cu care pune in contact tinerii cu cuvantul scris.

Intr-o tara care sufera de analfabetism functional si nu numai.

Deci ce inseamna tot acest scandal? si cum intelegem eforturile puterii de a remodela critica?

Dar inainte de asta as vrea sa vorbim de sponsorul nostru de azi. Google.

Dacă ești student, Google îți oferă acces gratuit timp de un an la planul Google AI Pro, care conține câteva dintre cele mai curioase tehnologii AI: Gemini 3 Pro, Deep Research, NotebookLM, Veo 3 și Nano Banana.

Și nu, nu e un free for all la scris eseuri (sau articole critice) cu inca un simpatic LLM care crede in noi orice am face. Mulțumesc, Gemini, dar pot să-mi scriu singur textul. Tu poți să-mi faci sugestii de stil când e gata.

Dar uneltele Google te pot ajuta în situații în care ai de comprimat zile întregi de studiu în câteva minute. Deep Research te ajută să aduni și să piepteni surse din online sau din propriile tale fișiere. Veo 3 și Nano Banana sunt excelente dacă ai nevoie de imagini sau clipuri pentru o prezentare. Iar preferatul meu rămâne NotebookLM: atunci când ochii mei obosesc să se împartă în zece articole simultan, le arunc acolo și NotebookLM le transformă într-un podcast. Instant mai suportabil.

AI-ul nu poate fi evitat. Schimbă deja modul în care lucrăm, în care studiem, în care gândim proiectele și în care ne raportăm la lumea care ne înconjoară. Tocmai de aceea cred că e sănătos să luăm contact cu această tehnologie, ca să înțelegem ce poate și ce nu poate, să găsim metode responsabile de a lucra cu ea și să-i identificăm limitele. Un AI bun, folosit etic și cu măsură, poate să fie un asistent minunat. 

Probabil ăsta e un moment bun pentru un cod de reducere, dar nu e cazul. Înscrierea e gratuită pentru studenti până pe 9 decembrie, iar Google adaugă la ofertă și 2TB de Google Photos, Drive și Gmail! Acum să ne întoarcem la episod.”

cum criticam puterea?

Dincolo de sughiturile de comunicare (pentru o echipa care a invartit totusi 20 mil de dolari), de bad PR si de faptul ca productia nu pare sa stie ce se califica drept spoiler si ce nu, problema reala este — ce v-a facut sa credeti ca aveti dreptul de a interveni in acel articol?

Cred ca trebuie sa tragem o linie undeva si sa o zicem asa, dintr-o bucata. Critica nu e parte din aparatul de marketing. Pur si simplu nu e. Un review nu vine in serviciul creatorului, iar criticul e propria sa autoritate. Ar putea fi aproape nostim daca nu ar fi de-a dreptul feudal. 

“noi am construit templul, acum inchina-te la el”. si stiu, stiu ca cronica a fost favorabila, stiu ca producatoarea a iesit de cate ori a fost nevoie ca sa zica “nu atac directia cronicii, doar la spoiler umblu, pentru ca face rau filmului”, dar mie ceva tot nu-mi da. 

pentru ca atunci cand un producator care controleaza 20 de milioane de euro si deseneaza contractul pentru John Malchovich sau cel mai transpirat barbat din Game of Thrones. (Sean Bean) Asa. Cand acest producator asculta soaptele unei reviste coordonate de liceeni si incearca sa le faca shush! am senzatia ca asist la un simptom mai larg. Pare ca exista aceasta idee cum ca critica, desi condusa de alt organism, cu alt scop, deschidere, conducere, experienta, varsta, exista undeva in interiorul propriului chain of command. 

Asta e scandalul, pentru mine. Nu cravata galbena, nu auto-streangul pe care si l-au desenat producatorii, oricat de comic. Ci instinctul puterii de a confisca si administra critica. 

Publicatiile studentesti, bloguri, vloguri, platforme marginale si alte canale low-stake au o deschidere mica si resurse limitate. Pare ca nu e vreo catastrofa sa incepem actul disciplinar de aici. Dar nu e asa. Asta e exact teritoriul in care ceea ce noi numim cultura sufera acele mutatii foarte, foarte, necesare. Unde limbaj si norma sunt renegociate chiar si mult dupa ce s-au solidificat. 

Lucru care face ca acest act al autoarei de a accepta modificarea articolului doar pentru a linisti spiritele sa fie inca si mai interesant decat cererea insasi. Si da, inteleg toate motivele pentru care un copil ar vrea sa iasa din ochiul public si sa termine cu toata aceasta tensiune, si asta nu e un atac direct sau un ‘ai gresit, maria’. dar vreau sa ne uitam putin la ce inseamna acest act de acord, pentru ca cred ca revizitam o mica repetitie cu public a unei scene pe care am mai tot vazut-o. Una in care puterea se reproduce social. Un ton ridicat, invocarea unor autoritati, dar fara acte de violenta deschisa sau sanctiuni oficiale. Doar prestigiu, presiune si proximitate la treaba.

E fix genul de mecanism descris de un Foucault, de exemplu, dar intr-o varianta domestica, de birou. E un moment ca alte momente, la fel ded banal, in care cineva cu mai mult prestigiu sau capital simbolic (sau proximitate fata de centru) stabileste ce e corect, ce e acceptabil, ce e responsabil, iar ceilalti se conformeaza fara ca cineva sa fie constrans explicit. O putere care se instaleaza si replica nu prin violenta, ci prin cum educa, corecteaza, rafineaza. 

Sigur ca limbajul exasperat al producatoarei pe care l-am putut citi cu totii din acele screenshoturi tradeaza niste lipsa de control si agresivitate, fara sa fie cel mai bun exemplu pe care-l pot da. Dar acceptarea cuminte a redactiei, pana la urma, de a linisti apele facand modificarea completeaza acest contract deschis de putere. Lupta pentru cine are dreptul sa defineasca realitatea are un castigator. 

puterea nu se reproduce doar prin instituții, legi sau forță, ci si prin interacțiuni mărunte care par neutre. sau prin lipsa de rezistenta. 

in articolul ei de pe substack pe aceeasi tema, flavia dima ridica o problema importanta. sotii celebidachi, desi cu suficiente resurse si parghii, sunt, totusi, intrusi intr-o industrie deja aglomerata, ingusta si impartita. Acest mic episod este doar un exemplu minor din presiunea si influenta pe care regizori, producatori, creatori de festival, uneori cu functii suprapuse, o pun asupra celor care scriu recenzii sau fac alte forme de jurnalism cultural. 

Despre toate formele pe care le pot lua aceste parghii, intr-o lume aglomerata si mult prea intima, despre, acreditari, invitatii, calatorii, passuri libere si cum frica de a pierde aceste beneficii te face sa te conformezi adesea fara o lupta si sa te vezi autocenzurat.

Ce vedem in cazul Cravata Galbena este doar un alt episod meschin in lupta continua pentru privilegiul de a defini lumea. E exact motivul pentru care Diana Loginova este inchisa pentru versurile pe care le canta. Exact motivul pentru care cand Trump nu e constestat de niciun jurnalist atunci cand opreste o intrebare cu ‘shut up, piggy’ e un lucru mult mai grav decat o simpla insulta personala. 

E exact motivul pentru care Charlie Kirk era un om periculos. Cred ca oamenii inteleg prin violenta o serie de explozii sange si, obligatoriu, proprietate privata in flacari, dar nu cred ca e mereu cazul. Limbajul poate fi in sine coercitiv. Putina presiune verbala din partea unor varfuri institutionale pot sa aiba acelasi efect de constrangere ca un brat sucit, la fel cum la Kirk, simplul act de a dezbate drepturi civile, de a chestiona dreptul la viata (a se citi existenta) al unor categorii intregi de oameni implica autoritate asupra celuilalt si conduce, absolut necesar, la violenta. 

si sigur ca e ceva de zis si despre efortul disproportionat al mai-marilor de a reduce niste elevi la tacere sare in ochi. pentru ca ei n-au actionat in niciun fel cu eleganta. dar, la fel ca si in cazul streisand, exact acest dezechilbru ne arata unde e puterea nesigura. unde nu suporta critica.

Ca tu sa crezi ca o revista de liceu iti poate rani succesul in marile ecrane inseamna o foarte tacita si rusinoasa recunoastere a propriului tau esec. Pentru ca arta nu poate fi manjita. Arta metabolizeaza orice critica. In schimb, un brand… o icoana de plastic kitsch suflata cu aur care se preface un nou simbol national, e mult mai fragila. Ce apara producatorii nu e finalul apoteotic al unui film care ne tine cu sufletul la gura, ci caderea in banal al unui proiect de canonizare a unui artist intr-un fel de figura legendara. Un flop care si-a dorit sa fie istorie. Un ambalaj scump. O inregistrare fara suflet. Ar fi mandru tatal tau de tine?

concluzii

o sa uitam destul de repede ca suntem mereu in pericolul de a confunda critica cu plangere si participare cu loialitate. Ele nu sunt aceleasi lucruri.

Atunci cand vin si ma plang pentru a mia oara de traiectoria deciziilor presedintelui sunt intrebat invariabil ‘pai nu l-ai votat? nu il meriti? nu mai bine taci tu din gura acum?’ nu. nu. tocmai pentru ca l-am sprijinit si ales am datoria de a vorbi si de a-l critica. 

Critica presupune participare. Asa cum presupune si mai multa distanta, cadru, imagine de ansamblu, spune-i, decat un simplu ‘mi-a placut’ sau ‘nu mi-a placut’. Dar participarea nu inseamna neaparat loialitate. Si asta nu inseamna neaparat tradare. Critica ramane mecanismul fundamental al unei societati vii. E ce ne dorim sa fie presa. E ce ne dorim sa rezolve o greva, un protest. E una din uneltele puterii care ne sunt la indemana pe langa vot. E jumatatea noastra de dialog in fata puterii. E responsabilitatea noastra intelectuala intr-un univers democratic. 

Iar critica trebuie lasata sa respire liber. Chiar si atunci cand vorbim de episoade marunte, pentru ca, chiar daca consecintele scandalului de joi care va tine pana luni sunt minore, lectia care ni se repeta e importanta. In momentul in care criticii ii este permis sa respire doar asa, ca decoratiune, masturbare intelectuala sau, mai rau, ca serviciu de marketing, nu doar cultura e cenzurata. Dar si reflexul nostru de a ne folosi vocea. 

Multumesc ca ati fost alaturi de mine si astazi. Cat imi place un bun scandal. Aproape la fel de mult cat imi place Ravel. Scrie-mi in comentarii daca si tu impartasesti pasiunea pentru Barbara Streisand care ma tulbura pe mine. Eu ma duc sa-mi fac un ceai, sa-mi vad de ale mele si sa-mi pregatesc intrebarile pentru talkshow-ul de saptamana viitoare. Da, asta e un soft launch. 

Subscribe, e important pentru mine. Va imbratisez. Pa. Nu am nimic de adaugat.