„New York-ul a căzut!” Musulman, socialist, și alte cuvinte care sperie.

Mamdani, noul primar al New York-ului. Candidează cu o platformă de politici sociale, protecții pentru muncitori și supără nenumărați analiști, antreprenori și intelectuali pe care pare că îi supără, înainte de orice, cuvântul „socialism”. S-a terminat cu proprietatea privată, casele bogaților vor trece la leneși, crimele vor fi decriminalizate, ca sa nu supărăm închipuiții oprimați și toți vom fi obligați să bem din fântâna care ne face trans sau „elgebete”. Dacă îl credem pe Andrei Caramitru.

Andrei Caramitru, dragii mei. Un venture capitalist a cărui carieră este încununată de opiniile lui de pe internet, și de citările în presa care îl ia în seamă. În cuvinte mai puține, un băiat de pe internet, nu vă bateți capul. Partea frumoasă e că, aici, toți suntem un băiat de pe internet. Acum, că e rândul meu, o să încerc să văd care e treaba cu Mamdani, cum i se pronunță numele și, mai ales, de ce a luat foc toată planeta acum două zile?

O să vă fur doar douăsprezece minute. Mai mult sau mai puțin.

Recunosc, sunt unul dintre oamenii care îi zâmbesc lui Mamdani. Și, totodată, unul dintre cei care privesc cu rezerve succesul lui. Cât din ce a promis să facă poate, de fapt, să facă? Și ce a promis? Și cine e băiatul ăsta? Și de ce valuri, după valuri de oameni, de toate felurile, îl sărbătoresc sau îl înjură pe tot globul, de parcă ar fi treaba lor?

Hai să vedem, înainte de orice, cine este Mamdani. Cu un nume aproape imposibil și ridicol pentru o ureche americană, născut din părinți ne-americani, într-un colț de Africă, crescut într-o familie cu o situație materială decentă, ajuns în America și naturalizat — are acum dublă cetățenie — și cu degetele înfipte în politica americană de vreo patru ani, Elon Musk însuși pune exact aceeași întrebare, ratând, firește, ridicolul întrebării.

N-o să stau să-i fac biografia aici. Avem internet, avem Wikipedia, Grokipedia, dacă trebuie. Există linkuri, interviuri, contexte — toate pot fi găsite cu ușurință. Ce e cert e că Mamdani e tânăr, nu are multă experiență, are propuneri îndrăznețe și, în plus, e două lucruri care, pentru New York, sunt aproape de neiertat: e socialist și musulman.

Cuvântul „musulman” apare în fiecare titlu care îl descrie, aproape invariabil, drept „acest contender neobișnuit”, „acest necunoscut” care, poate, mai bine s-ar retrage din cursă și, de câteva zile, drept „câștigătorul surprinzător al postului de primar al New York-ului”.

Al New York-ului — orașul care ne-a dat criza din 2008, legea Patriot Act, orașul care încă poartă rana zilei de 11 septembrie 2001 și orașul care l-a născut pe Donald Trump.

Dacă trebuie să fiu onest, nu-mi pasă o secundă că e musulman. Nu-mi pasă o secundă că sute de titluri țin să amintească cât de improbabilă e această victorie doar pentru că Mamdani are un nume „ciudat”, origini sud-asiatice și e un musulman șiit duodecimal — adică de-al doisprezecelea imam.

Acolo unde contează asta e în contextul geopolitic actual. În vreme ce New York-ul are aproape un milion de locuitori musulmani și cam tot atâția evrei, aproape întreaga contra-campanie a adversarului lui Mamdani, Andrew Cuomo (politician de carieră, din tată-n fiu, fost guvernator al statului New York, corupt, uns cu toate alifiile și forțat să se retragă după oficializarea acuzațiilor de hărțuire sexuală înaintate de unsprezece femei) s-a centrat pe identitatea lui Mamdani. 

Sigur, s-a spus de un milion de ori că e tânăr și nepregătit. Da, s-a râs de felul în care arată în maieu, de încercările lui de a-și lansa o carieră în hip-hop, de numele Mr. Cardamom, s-a adus în discuție și afluența părinților lui. Dar ochiul critic a rămas fixat pe identitatea lui. Dacă o discuție despre rasism incomodează, n-o să insist aici; asta poate fi subiectul unui episod întreg.

Putem, însă, vorbi despre identitate. Pentru că Mamdani a fost acuzat că joacă jocul unei politici identitare pe care am mai văzut-o la democrați, în seriale și în discursul public american. Numai că el nu face asta. A fost acuzat că se plimbă printre oameni printre care „n-are ce căuta”, pentru că părinții lui au bani, doar pentru că împart un background etnic. A fost acuzat că se folosește de cartea „imigrantului” pentru a stoarce emoție de la alți imigranți, naturalizați sau nu, pentru vot. A fost acuzat că va aduce legea Sharia în capitala lumii vestice, că va fi vai și-amar de evreii din New York, că va deschide porțile din interior și va prăbuși, de unul singur, primul bastion al civilizației fiscal-libertariano-capitalist-vestice — de către aceiași oameni care avertizau, simultan, că „nu are atâta putere ca primar încât să și facă tot ce promite”.

Am mai auzit contradicția asta undeva: dușmanul din interior, care e și un parazit impotent, dar și incredibil de puternic, capabil să ne distrugă. Pe noi, cei vestici. Cei drepți și buni. Pentru că această conversație este dublată chiar acum, și e foarte bine mânuită de facțiuni de dreapta în Germania, în Olanda, în țările nordice, în Marea Britanie. În România.

N-o să mă prefac că anumite contradicții culturale există și că trebuie discutate fără rezerve despre independență, liberă alegere, drepturi civile, dreptul femeii și relația religie-juridic. Dar cred că trebuie să ne întrebăm: de ce e portretizat un candidat musulman drept fundamental ne-american?

Pentru că victoria lui Mamdani este un ecou important al începutului de carieră politică a lui Trump. Vă mai amintiți? Înainte de 2016, Trump câștiga atenție politică prin birtherism, conspirația lui preferată, vreme de ani. „Obama trebuie să ne arate certificatul de naștere. Obama nu e născut în America. Obama e musulman. Obama e, deci, ne-american.”

Astăzi, Mamdani, care nu e născut în America, care e bărbos, măsliniu și musulman, un bărbat împotriva căruia s-a mobilizat mare parte din aparatul republican, împreună cu marele capital, câștigă. În ciuda tuturor șanselor, a banilor, a amenințărilor și a unui conflict deschis cu Trump, Mamdani câștigă.

Sub același asalt de avertismente disperate din partea unor candidați care nu știu mai mult decât să insufle frică unui electorat sărman, fragil și disperat, spunându-le: „Nu e ca noi. Nu e ca noi. Nu are cum să fie.”

De ce e portretizat un candidat musulman drept fundamental ne-american? Neeuropean, chiar? Ce înseamnă să fii american? European? Civilizat? Român?

Și sunt curios cât putem duce această discuție fără să ajungem, inevitabil, la rasism.

Mai ales că această idee, a dușmanului din interior, e întreținută cu destulă febră de grupări creștine. Ortodoxe, aici. Evanghelice, în Vest. Grupări care scuipă și resping fundamentalismul religios oriental în aceeași respirație în care resping secularismul occidental, „globalist”, și propun o întoarcere la valori religioase creștine care le seamănă izbitor de mult celor pe care le disprețuiesc.

Îmi pare rău, dar nu pot lua în serios argumentele care invocă alegerea femeii în societatea vestică versus „cealaltă”, siguranța ei, rata crimelor violente, ce înseamnă să fii civilizat și ce nu, mai mult Dumnezeu dar fără rugăciuni pe covor, „instituționalizarea violenței”, „invazia organizată” a unor țări. Îmi pare rău, e ridicol.

Există opresori și oprimați și în culturile care nu ne seamănă, independența și dreptul la alegere merită atenție, luptă și reformă. Dar pur și simplu nu poți spune că fundamentalismul nostru e bun pentru că e al nostru, iar al lor e rău pentru că nu e al nostru, când cele două seamănă izbitor.

La nivel simbolic, victoria lui Mamdani e semnificativă nu doar în spațiul care poartă încă rănile catastrofei din 11 septembrie, ci și pentru o comunitate importantă, vilificată și demonizată în New York și în toată America. Este o victorie pentru fiecare dintre cei care au fost priviți cruciș pentru culoarea pielii, pentru un nume neobișnuit, pentru ce poartă pe cap, pentru locul unde se roagă și felul în care o fac.

Pentru cei opriți o oră în plus la aeroport, pentru cei percheziționați ilegal, pentru cei agresați, bătuți sau deportați, chiar dacă sunt cetățeni. Pentru cei cărora li se promite protecție, dar sunt priviți ca suspecți din oficiu. Pentru cei numiți „teroriști” din reflex. Pentru cei care, în alt colț de lume, sunt masacrați fără drept de apel și numiți „suboameni” de către un aliat al Statelor Unite, de către partenerul economic al Europei, cu tehnologie americană și investiții românești.

Da, contează că băiatul ăsta care câștigă astăzi Primăria New York-ului e musulman. Și contează că nu se preface că nu e. Și contează că nu se ferește de cuvinte dificile. Cuvinte dificile precum socialismul.

Nici nu știu din ce parte s-o apuc. Mi-e mie frică să mai pronunț acest cuvânt, nu vreau să conjur fantoma lui Fidel, sau mai rău, a lui Marx, sau mai rău, a lui nea Nicu! Sau orice altă himeră înfricoșătoare din istorie sperie elitele noastre de azi.

Trebuie spus de la bun început că modurile în care citim acest cuvânt aici, în România, și acolo, în New York, sunt cât de cât diferite. Tot „bau-bau”, dar diferite. America e o colecție de țări construite în opoziție față de Estul socialist. Nu inventează capitalismul, dar îl adoptă și îl transformă până la extre,e. Apoi, pe lângă el, dezvoltă liberalism, libertarianism și alte filozofii socio-economice care pot fi rezumate simplu:

Guvernul trebuie să fie mic. Guvernul trebuie să sprijine piața liberă, care e perfectă și nu eșuează niciodată, decât atunci când, ocazional, eșuează, și atunci trebuie sprijinită de guvern. Oamenii trebuie să muncească și să se descurce. Să facă cât mai puțin zgomot. Să participe la piața liberă, să cumpere lucruri, să strângă bani, să facă copii, să le plătească grădinița. Iar unul-doi dintre ei, mai curajoși, mai bine conectați, mai norocoși, să pornească o afacere, să domine industria și să câștige această loterie care e capitalismul.

Noi, restul, câștigăm și noi. Primim locuri de muncă. Dar dacă proprietarul crește chiria, sau descoperim o boală cronică, sau cade bursa și suntem dați afară, asta e. Să se descurce fiecare cum poate. Fără mâini întinse, e nedemn.

E important să vorbim despre condițiile materiale. La fel de important e să recunoaștem că ele modelează cultura. Trăim într-o cultură a individului, de la terapie la Uber, de la dependența de pornografie la ChatGPT și militantismul pentru sănătate privată. E o economie a individualității, unde fiecare nevoie e satisfăcută printr-un produs, un serviciu, un abonament. Fiecare gol e mediat și umplut de o achiziție.

Am uitat că avem o dimensiune colectivă. Am uitat că trăim împreună. Am uitat că avem toți de câștigat atunci când mă rogi să te duc cu mașina la aeroport, când îți împrumut bormașina pentru o zi, când ne lăsăm prietenii să verse poverile pe umerii noștri fără ca asta să fie „terapie neplătită”. Am uitat că ne putem negocia drepturile împreună.

Imaginea care se conturează în Statele Unite e clară și are o tradiție lungă: cu puțină muncă, hărnicie și istețime, oricine poate ajunge în vârf. Organizarea colectivă, însă, a ajuns să însemne un stat gras, birocratic, băgăcios, taxe și piedici la fiecare pas. Iar orice formă de efort colectiv e tradusă într-un furt: „De ce să plătesc eu ca să aibă ăla pensie? Să-i plătească fi-su. De ce să plătesc eu ca să aibă medicamente? De ce n-a strâns bani? De ce să plătesc eu ca să învețe o meserie nouă? Să lucreze șofer-pe-Mercedes.”

Mamdani promite, în discursul lui de acceptare, că nicio problemă nu va fi prea mare pentru a nu fi rezolvată de administrația sa și că nicio problemă nu va fi prea mică pentru a nu fi luată în seamă. Unii se bucură, în sfârșit, să vadă o administrație care promite să fie în slujba cetățeanului. Alții se cutremură, văzând cât de implicat în viața oamenilor își dorește socialistul Mamdani să fie guvernul. Și numesc asta comunism.

În același timp, Nicușor Dan invită cu brațele deschise sectorul privat să suplinească statul, să scrie politici și să ofere sfaturi despre domenii în care sectorul privat nu are ce căuta, în loc să colaboreze cu asociații, ONG-uri, sindicate, profesori, societate civilă.

E incredibil cum, atunci când vorbim despre organizare colectivă, ne imaginăm un stat gras și băgăcios, avertizând că nu e bine să concentrăm puterea și banii la vârf, pentru că asta duce inevitabil la abuz și opresiune. În schimb, nu avem nicio problemă să transferăm acea putere către sectorul privat, ale cărui vârfuri devin de neatins. Lăsăm companii private și o mână de decidenți nealeși de nimeni să devină mai puternici și mai bogați decât țări întregi.

Și mă îndoiesc că suntem fericiți cu nivelul la care cele mai mici mișcări ale unor giganți ca Meta, TikTok, Twitter, Palantir, Oracle, Coca-Cola schimbă lumea în care trăim.

Privind din România, victoria lui Mamdani capătă o altă încărcătură simbolică. Avem un cu totul alt raport cu cuvântul „socialism”. Dacă pentru americani el e un bau-bau estic, un eșec dovedit, în România el poartă greutatea cât se poate de reală a zeci de ani de sărăcie, violență, poliție secretă, corupție. Am văzut ce înseamnă o economie planificată, industrii de stat, cultul personalității, propaganda și controlul mediatic. Am văzut cum politicile socialiste rămân socialiste doar cu numele și cum omul de rând suportă toate neajunsurile unei societăți care colectivizează roadele muncii fără să împartă și puterea de decizie.

Nimeni nu-și mai dorește să ajungă acolo. Nimeni nu uită istoria. Nimeni nu uită că elitele post-’89 au folosit valul propagandei vestice pentru a înlocui un regim care oferea certitudinea uniformității în mizerie cu loteria unei ascensiuni economice. Ieșim din epoca Ceaușescu ținând minte doar anii ’80. Ni se promite libertate, primim „scapă cine poate”.

Apar bișnițarii, vin investițiile străine, vindem resurse. În loc să dispară, corupția se privatizează. Țara se îmbogățește. Pentru câțiva dintre noi. Clasa de mijloc crește. O clasă antreprenorială. Ceilalți sunt împinși la margine.

Socialismul devine un bau-bau, o promisiune de regresie într-un trecut sinistru, de care abia am scăpat. Dar care, pentru mulți, e încă o realitate. Pentru micii urbani și pentru rural, sărăcia, lipsa accesului la servicii fundamentale, la siguranță, la contactul cu statul nu sunt amintiri, sunt o mizerie curentă.

Iar critica adusă lui Mamdani, pentru obrăznicia de a se numi socialist, mai ales din partea elitelor românești, e ridicolă. Socialismul democratic al lui Mamdani nu e nici mare marxism, nici a doua venire a lui Ceaușescu. E, în cel mai bun caz, un ceai călduț de centru-stânga, condimentat cu protecții sociale. Multe dintre ele deja realități în Europa sau măcar propuneri active: transport gratuit, sănătate gratuită pentru copii, magazine alimentare operate de stat, plafoane de chirie, creșterea salariului minim. Teza e simplă: există sectoare largi ale populației care muncesc, muncesc, și totuși nu-și permit să trăiască în orașul pe care îl curăță, îl hrănesc, îl luminează, îl repară.

Unde sunt ideile extreme? Unde e revoluția? Unde e programul marxist de a întoarce mijloacele de producție în mâinile muncitorilor?

New York-ul nu se va transforma mâine nici în cooperativă, nici în dictatură. În cel mai bun caz (și sper la acel caz) ne putem aștepta la o creștere rezonabilă, dar semnificativă, a nivelului de trai pentru cei care muncesc, și la protecții pentru cei care nu pot munci. Ce e extrem în asta?

De altfel, micile reforme pe care Zohran își dorește să le aplice păstrează gardurile sistemului actual fără să-l contrazică fundamental. Există o redistribuire de avere și resurse, există protecții sociale, există implicare la firul ierbii. Văd un om activ, atent la problemele materiale care îi apasă pe oameni mai mult decât culoarea pielii, orientarea sexuală sau genul în sport.

Și văd și toate piedicile care îl așteaptă. Poate fi el primarul capitalei capitalului global, dar nu poate lua decizii singur. Nu are pârghiile. Creșterea taxelor pe venit și transportul gratuit vor fi provocări majore, pentru care are nevoie de acord politic.

Iar asta va fi interesant de privit. Pentru că negocierile pe care urmează să le poarte nu sunt cu colegii lui de partid, democrații, și nici cu Trump sau republicanii. Marele meci, cel care contestă status quo-ul, se dă cu marele capital, cel care finanțează campanii, think tanks și controlează industrii întregi.

De aceea am fost surprins să văd o atât de mândră repetare a cuvântului „socialist” cunoscându-i greutatea culturală, atașat unor reforme rezonabile, dar nu revoluționare. A fost un pariu periculos, pornind de la unu la sută recunoaștere, pe care l-a câștigat cu peste cincizeci la sută din voturi.

Și, deși reformele propuse sunt mici, discursul are greutate.

Pentru că, dincolo de zâmbetul lui ștrengar, de backgroundul său divers, de limbile străine vorbite impecabil, de folosirea perfectă a rețelelor sociale, a brandingului, a memelor, a umorului, dincolo chiar și de caracterul populist al discursului său (pentru că da, a candidat ca un populist, promițând lucruri mici oamenilor mici, simplificând ideologia și politicile într-un limbaj ușor de înțeles, ușor de repetat, poziționându-se ca un outsider necontaminat de sistem; aproape ca Trump, dacă Trump n-ar fi crescut pe un veceu de aur) dincolo de toate acestea, probabil cel mai impresionant lucru pe care l-a făcut Mamdani a fost să vorbească despre lupta de clasă.

Să-și lase adversarii să candideze pe politici identitare, pe frica de prăbușire a orașului, pe vecinii care „nu ne mai seamănă”, iar el să vină și să spună: „Munca ta e valoroasă. Munca ta nu îți aparține. Statul ne-a abandonat. Ne-a abandonat antreprenorilor care au tras scara după ei.” A cerut idei, a ascultat și a format o propunere de campanie simplă, acționabilă. Și a câștigat.

Mamdani a deschis discuția și a arătat câți oameni sunt dispuși să o poarte. Câți oameni sunt gata să redefinească o viziune despre lume care promite visul american, dar care de mult nu mai livrează. Mamdani a deschis conversația și acum e o memă mondială. E preluat în campanii locale, inclusiv aici, în București. „Felicitări, Mamdani, ai arătat că se poate”, strigă câțiva dintre candidații noștri, deși niciunul dintre ei nu promite ce promite el și nici nu poartă discuția atât de asumat, adresând frontal problema de clasă.

Mamdani e acum un poster. E Kennedy. E prințesa Diana a generației noastre. Câștigul simbolic e imens. Iar asta îl transformă, din nefericire, într-un erou. Spun „din nefericire” pentru că, indiferent de partea culoarului politic pe care ne aflăm, de stânga sau de dreapta, avem această poftă imensă de a ne abandona unor mitologii reductive. Zohran devine un cavaler pe cal alb, venit să ne salveze de capitalism.

Dar noi nu avem nevoie de eroi. Avem nevoie de sisteme mai bune, de organizare colectivă, de încredere colectivă.

Semințele sunt deja acolo, aruncate ici-colo. În discursul lui de acceptare, Mamdani identifică foarte clar problema: dacă vrem să luptăm cu Donald Trump, trebuie să schimbăm lumea care produce oameni ca Donald Trump, nu doar să-l înlăturăm pe el.

Mi-e teamă că, din nou, ridicăm la rang de erou un om care e doar o rotiță într-un sistem care, deocamdată, nu funcționează. Da, câștigul e enorm. Da, surpriza e mare. Da, există șanse reale. Dar nu trebuie să învestim un funcționar public cu măreția unei legende. Trebuie să continuăm să-l privim critic, pentru că munca lui abia începe.

Îmi plac propunerile lui. Îmi plac interviurile, aparițiile lui. Îmi place zâmbetul acela pișicher. Îmi doresc să reușească tot ce și-a propus. Dar să nu uităm: moștenește un aparat de supraveghere care rivalizează cu cel al unor state moderne. Face încă parte din aparatul de partid. Depinde de consilii, de guvernator, de fonduri federale ca să poată face mișcări importante.

Să nu uităm că forțele împotriva cărora luptă sunt enorme și sunt dispuse să cheltuiască sume uriașe, în pierdere, doar pentru a obține, la rândul lor, o victorie simbolică. Un „socialist care eșuează”. Capitalul deja sabotează victoria lui Mamdani, la nici două zile după. The Mamdani Act îl numește comunist și propune să întrerupă fondurile federale datorate New York-ului, pentru practici care avansează interese ne-americane. Creșterea salariului minim? Sănătate acoperită pentru copii?

E doar un exemplu al sabotajului la scară globală al statelor care au îndrăznit să respingă hegemonia capitalului american sau să naționalizeze resurse-cheie în detrimentul acestuia.

Acum, lupta se duce mai aproape de casă. Iar rampa de lansare care e Primăria New York-ului, după cum am văzut istoric, poate deschide drumul către un socialist în Congres sau într-o viitoare administrație prezidențială.

Câștigul simbolic al lui Mamdani are șansa să provoace valuri în mentalul colectiv, în SUA, în Europa, în București. Să alinieze și să unească oameni extrem de diferiți, care văd promisiunile goale ale capitalismului, care își cunosc valoarea muncii, care văd cum țin pe umeri industrii, orașe, țări întregi și cum sunt ignorați, înlocuiți și abandonați la primul accident.

Câștigul simbolic al lui Mamdani promite să afecteze politica internațională și să deschidă, la vârf, o conversație despre păcatele capitalului și promisiunile neîmplinite ale neoliberalismului și individualismului fără limite.

Trebuie să începem să gândim colectiv. Trebuie să începem să acționăm colaborativ.

Loteria asta care e capitalismul funcționează. Dar funcționează pentru unii. E un zero-sum game în care câștigătorul ia tot. În detrimentul celor mulți. Cei care nu sunt mai proști. Nu sunt mai nedemni. Nu sunt mai „din afară”. Nu merită mai puțin.

Trăim pe planeta asta împreună. Există destul pentru toți. Nu e greu.

sartrowski