Subiectul de astăzi este, desigur, reforma educației — dacă o mai putem numi reformă (și, pe alocuri, dacă o mai putem numi educație). Vorbim despre toate incertitudinile cu care deschidem acest an școlar, al doilea în cinci ani care conchidem cu resemnare că va fi de sacrificiu. Astăzi, 8 septembrie, în timp ce copii și profesori anunță boicotul începutului de an (spre disperarea florăreselor din toată țara), hai să vedem ce se întâmplă, de ce se întâmplă și, mai ales, ce înseamnă toate astea.

Dacă ai deschis telefonul vreun pic vara asta, probabil ai fost inundat de fața lui Daniel David, de măsurile lui nepopulare privind reforma educației și de nenumărați specialiști și nespecialiști — oameni buni, vocali, puternici — care vin la unison să spună: „hei, greșești”.

De la ce pornim? De la deficitul bugetar, desigur. Acest bau-bau primit moștenire de la guvernul Ciolacu și singură politică a României, într-o mare de alte provocări, pe care acum guvernul Bolojan se angajează în misiunea de a-l repara, oricât de murdar ar ieși procesul. Suntem, ni se reamintește, toți în asta.

Ce înseamnă însă asta, concret, pentru învățământul românesc? Pe scurt: dacă trebuie făcută economie, ținut statul suplu și atinsă o mai bună eficiență, ministrul educației taie. Și se taie. Desigur, reformele nu sună dramatic. Pe hârtie.

Norma de predare crește de la 18 la 20 de ore pentru profesori, titulari sau nu, fără creștere de plată. O pungă de chipsuri la fel de mare, doar că mai plină cu aer. Bursele pentru studenți se restructurează: se alocă doar pentru cei la buget și doar în timpul calendarului de studiu. O economie de 40% din bugetul total al burselor. Deși suntem deja în topul european la numărul de elevi/profesor, se cere o creștere a capacității de încă doi elevi/clasă. Și, probabil cel mai de consecință, pragul minim de elevi pentru ca o școală să-și păstreze personalitatea juridică urcă de la 300 la 500.

Poate că nu se traduce ușor pentru fiecare dintre noi, și e firesc să ne uităm cruciș. De altfel, toți suntem de acord că avem în față un sistem de educație învechit care are nevoie de reformă. Dar merită să întrebăm: în ce feluri este reducerea costurilor benefică pentru educație? O reformăm, protejăm sau o subțiem până dispare?

Cea mai dramatică consecință a acestor tăieri din pix este că școli mai mari vor înghiți școli mai mici, lăsând cartiere sau sate întregi fără o școală de sector. Mii de suplinitori riscă să nu-și mai poată completa norma și, în fapt, să fie disponibilizați. Asta înseamnă profesori care adună două ore de aici, două de acolo, pendulând între 2–3–5 școli în mediul rural, adesea fără transport și sigur fără decont. Înseamnă titulari care, pentru a-și completa normele, vor preda materii pentru care nu sunt calificați.

Da, vom avea profesori de matematică predând educație civică și profesori de română predând biologie. Toate acestea pentru o economie efectivă de 0,2% din PIB (proiecția pentru 2026). Ăsta ar fi aportul ministrului educației, Daniel David, la strângerea curelei pe care trebuie s-o facem cu toții. Același Daniel David care le sugerează studenților să-și ia un job part-time, cum a văzut el prin America, deși el însuși recunoaște că nu a fost nevoit să muncească în timpul studiilor — părinții i-au asigurat resursele.

Și mă bucur pentru el. Dar, în prezent, universitățile din România cer o prezență ridicată la cursuri, comparativ cu media europeană, suficient cât un job part-time să fie greu de suprapus peste un program cu structură și regularitate impredictibile.

Adăugați rata ridicată a abandonului școlar, reforma sinistră a burselor (chiar dacă au crescut în ultimii ani, tot sub standardele europene rămân), condițiile din cămine, numărul redus de locuri, plus creșterea necontrolată a chiriilor, mai ales în orașele universitare.

Nu e mirare că analiști, profesori, lideri sindicali, părinți și asociații de studenți și elevi au luat foc. Mai ales după ce Daniel David a ignorat public recomandările Institutului pentru Științele Educației — instituție subordonată MEC — care contraziceau austeritatea de vibe, tăierile cu toporul și măsurile rețetă-unică.

Un director care mai ia două ore de desen ca să nu „stea degeaba prin cancelarie”, pe un salariu oricum modest, poate fi un experiment simpatic pentru Săptămâna Altfel. Nu e, însă, o soluție pentru un sistem educațional suficient de bubos încât, de multă vreme, îi afectează deopotrivă pe elevi, studenți, profesori și părinți. Nici pe termen scurt, nici pe termen lung.

Consecința imediată a acestor politici sărace nu poate fi decât o și mai mare căscare a diferențelor de trai între urban și rural. Unde e mai mare abandonul școlar? Unde e mai mare analfabetismul funcțional? Pe cine lăsăm în urmă?

Tăierile din pix care nu acoperă nici măcar un procent din PIB cântăresc puțin pentru punga statului, dar enorm pentru fiecare copil împins în afara sistemului. A spus-o limpede profesorul de istorie Bartic, într-un interviu la Recorder: sistemul educațional nu e o fabrică. Acești copii nu sunt bujii neconforme pe care le poți da la o parte. Nu-ți permiți să lași niciun copil să alunece în afara unei plase educaționale: sunt oameni; sunt viitorii cetățeni, meseriași, specialiști, votanți, sunt viitorii aleși.

Dacă în marile orașe problema e deja vizibilă — programe neactualizate, manuale rămase în urmă, materie ruptă de piața muncii, elevi transformați în aparate de memorat vârfuri și date și comentarii — în urbanul mic și la sat lucrurile sunt adesea dramatice.

Când desființezi biblioteci și comasezi școli, sabotezi destine. Pentru mulți copii din rural, școala e singura șansă la escaladare socială, o cale spre prosperitate. E moneda lor împotriva muncii infantile. E locul unde întâlnesc adulți responsabili care pot observa dacă sunt bine îngrijiți, hrăniți, îmbrăcați, dacă sunt victime ale abuzului. Școala e prima lor întâlnire cu o instituție a statului și prima șansă a statului de a construi un contract de încredere cu un viitor cetățean. Pentru mulți dintre acești copii, de azi, 8 septembrie, școala devine un pariu deja pierdut.

Știu că unii, crescuți cu aceleași seriale americane ca și Daniel David și duși de mână de același bunic comunist ca și mine, vor zice: „trebuie să strângem toți cureaua; ce dacă e mai ‘de la țară’? Bunicul meu mergea cu șase paltoane pe el, 30 de kilometri, la ora de religie, și n-a pățit nimic.” Așa o fi.

Știm cu toții că generațiile noi au un je ne sais quoi care îi face parteneri mai rigizi de negociere și care au un nivel de toleranță mai jos pentru disconfort, efort, suferință nenecesară. Putem colabora cu aceste generații, care depind de noi și putem face lucruri extraordinare tot din pix.

Să ne amintim de comuna Ciugud, care a construit în 2019, din fonduri europene, prima școală smart din mediul rural și tocmai a semnat un contract de 9 milioane de euro pentru a doua școală — și smart și verde. Sigur, am rezerve serioase față de abundența instrumentelor de supraveghere incluse în acest concept. Poate nu e nevoie ca un robot să strige catalogul și să-mi raporteze absențele în direct. Poate tablele inteligente și temperatura constantă sunt suficient ca punct de plecare. Dar funcționează.

Poți întreba: „la ce plătești un milion? la ce plătești 9 milioane pentru ‘sărmanii’ din comună?” Elevii nu au un sistem de referință: ei doar ajung într-o clasă curată — o schimbare suficientă. Profesorii, însă, sunt mândri să fie acolo. Se simt în siguranță. Lucrează altfel. Iar părinții închid cercul.

La deschidere, școala din Ciugud avea 60 de elevi. După un an, 160. Astăzi, 360. A doua școală se deschide fiindcă prima nu mai face față. Nu e vorba de un boom de natalitate peste noapte; e despre tineri care nu mai părăsesc comuna pentru ca copiii lor să aibă viitor, despre tineri care se mută acolo pentru școală, despre copii care nu mai fac naveta în frig sau cu ocazii până la Alba.

O simplă investiție poate însemna o resuscitare regională. Chiar dacă pare… Ciugud to be true. Așa cum o simplă tăietură din pix poate fi catastrofală.

Educația nu e cheltuială. Educația e investiție. Nenumărate studii, peste generații și segmente demografice, arată același lucru: educația e infrastructură națională care produce rezultate, pe termen lung, și n-ar trebui zgâlțâită de la o administrație la alta pentru capital politic.

Da, avem multe de criticat la sistemul românesc, dar „e suprafinanțat” nu e pe listă. Hai să facem reforme — sunt necesare. Să vedem ce se întâmplă în învățământul preșcolar, unde legendar nu sunt locuri nicăieri, lăsând părinții să se descurce singuri cu câteva locuri la privat, adesea cât încă un salariu pe lună. Tot suprafinanțat e sistemul public?

Să facem reforme, fiindcă problema copiilor care cad pe lângă materie e la fel de reală ca problema profesorilor care își minează propriile cursuri ca să adune elevi la meditații.

Avem nevoie de educație. Și școala, așa cum e, nu face destul. Avem nevoie de educație acordată la societatea de azi și provocările ei.

Avem nevoie de educație civică în școli. Nu putem avea adulți care întreabă un chatbot cum funcționează o moțiune de cenzură și nici nu putem lăsa toată presiunea pe părinți și pe societatea civilă.

Avem nevoie de educație financiară. Prea mulți adulți nu știu să citească un contract de împrumut și devin victime cu prețul economiilor de-o viață. Se traduce în dependențe, furie, violență domestică — încă o generație pierdută.

Avem nevoie de educație socială. Ți se pare prea devreme pentru educație sexuală? Bine. Atunci igienă. Negociere. Discuții libere despre furia. Despre violență, dependențe, respect, demnitate, consimțământ.

Avem nevoie de matematică, literatură, limbi, științe și muzică. Și de cursuri introductive în noile tehnologii. Nu putem pretinde că nu-și face deja toată lumea temele cu un model AI și că în curând tot așa vor fi corectate. Hai să învățăm ce e un LLM, cum halucinează, cum minte, cum poate fi hipnotizat și de ce e departe de a fi un motor de căutare.

Școala nu pregătește pentru piața muncii? De acord. Să învățăm să citim un contract de muncă. Să învățăm diferența dintre unul individual și unul colectiv. Să înțelegem ce e un sindicat, ce beneficii și riscuri are. Să știm care sunt instituțiile statului; cum înființezi o firmă, cum depui o plângere, cum evaluezi un apartament, cum înființezi un ONG sau o asociație civică, cum candidezi.

Să învățăm să citim media. Literatură, film, artă, meme — conțin mai mult decât metafore și imagini simpatice. Gândirea critică îți folosește când citești chiar și o știre simplă. De pildă, ca atunci când îl auzi pe domnul Radu Paraschivescu plângându-se la Euronews de Năstase și Dăncilă pentru prezența la summitul de la Beijing și condamnând, pe bună dreptate, asocierea cu această „axă a răului”. Dar apoi îți dai seama că o construcție atât de memorabilă și bombastică nu poate fi nici întâmplătoare și nu poate fi nici a domnului Paraschivescu, din păcate, așa că, investigând mai departe, vezi cum ”axa răului” e un termen popularizat dupa 11 septembrie 2001, mai precis în adresa anuală a președintelui George W. Bush din 2002, când anunța ”forțe noi pentru pericole noi” și vrăjmășie nemaiîntâlnită față de această nouă ”axă a răului” care cuprindea Iran, Irak și Coreea de Nord — fără Rusia, fără China, chiar fără Afganistan, în mod surprinzător. Și mai apoi descoperi chiar că sintagma e fabricată de David Frum, scriitor de discursuri, neoconservator pro-Israel și actualmente editor la The Atlantic, în caz că interesa pe cineva.

Și oricât iubesc să cad printre etajele de informație disponibile pe Wikipedia, e necesar ca acest spirit critic să fie cultivat instituțional. 

Ne trebuie educație pentru că, da, internetul e minunat și e o mare sală de clasă. Doar că, pe drumul nostru spre această sală de clasă, trecem singuri prin hățișurile conspiraționiștilor, misoginilor, legionarilor, băutorilor de lapte crud și atingătorilor de copii — și riscăm să ne pierdem unii pe alții pe drum.

Vrem stat coeziv și respect pentru țară, neam și bunul nostru pământ românesc și ideea reprezentanților noștri e să îi dăm înainte cu toate steagurile, Mihai-Vitejii, imnurile și rugăciunile de început de curs. S-ar putea să ne iasă de un milion de ori mai bine treaba asta cu crezul comun dacă le dăm copiilor, de mici, o mână de ajutor: o masă caldă, acces, încredere, informații și o șansă reală de a-și construi un viitor. E simplu, chiar și pentru un om care nu mai are în cap decât patru tuburi de Raid și un steag american.

Cafeaua, cheile, geaca, haide. Profesori, părinți, și mai ales elevi au nevoie de solidaritate. Nu am nimic de adăugat.