Insula iubirii ca centru de corecție 

Pedeapsă, pedeapsă, disciplină și iar pedeapsă. De la crime în piața publică, până la muncă forțată, închisoare modernă și, pentru a doua oară la tele:gen, o să legăm toate astea de Insula iubirii.

Va dura doisprezece minute (mai mult sau mai puțin) și, pentru că teza de azi va fi neplăcută, nu găsesc niciun motiv să mai amân. Da, e o teză care știu că nu o să placă, dar cred că suntem datori, din când în când, să batem câmpii ideilor și să vizităm teritorii riscante, așa că o s-o zic dintr-o singură răsuflare: Insula iubirii, maratonul nostru de bârfă, îndrumarul nostru de bune moravuri, ritualul nostru național, nu e altceva decât un instrument de conservare și replicare a Puterii, de uniformizare, normativizare și control societal hiper-conservator la care noi participăm de fun.

Am vorbit deja în episodul precedent despre cum funcționează Insula, am vorbit despre cum cuplurile sunt despărțite, despre cum li se pune la dispoziție lux și atenția unor ispite arătoase și bucuria de a-și supraveghea zilnic partenerul pentru a vedea în ce feluri pică testul fidelității, am vorbit despre cum relațiile pe ducă sau cele abuzive sunt puse primele pe ecran pentru conflict și divertisment, despre dublu standard, linguri mici, mari și țapi ispășitori, dar azi vom vizita o dimensiune grotescă și mult mai problematică chiar decât sponsori ai emisiunii.

Insula iubirii este un centru de corecție. În masă.

În 1975, Michel Foucault, filosof, istoric de idei și băiat bine publică Discipline and Punish (tradus în română în 1997 de Bogdan Ghiu, la editura Humanitas, cu titlul A supraveghea și a pedepsi), o istorie a sistemelor corecționale pe care le-am încercat, de la execuția publică și până la închisoarea modernă. Sigur, adevărul e că înainte să trăim vremuri de glorie în care închisori private dictează politicile migraționiste ale statelor, pedeapsa și disciplină pășteau pe un teren mai puțin birocratic, dar cu siguranță mai spectaculos.

Pentru mult din istoria noastră, torturile și execuțiile publice erau adevărate teatre ale puterii, ceremonii cu intrare liberă la care fie puteai să caști gura pentru violență, fie să asimilezi prejudiciul legal de evitat. Și sigur că ne referim la o perioadă în care drepturile omului încă erau subiect de dezbatere, dar e important să ne amintim că, înainte să plătim autorităților cu timpul nostru, așa cum o facem astăzi, plăteam cu pielea noastră. La propriu.

În vremuri feudale, terenul pe care se desfășura instituția corecției era unul al trupului, căzut la intersecția simbolică dintre autoritate și public, dintre suveran și subiect.

Dar, în vreme ce spectacolul sacrificiului e deopotrivă sățios și educativ, el are limitele sale. Violența e disproporționată, autoritatea acționează după toane și riști la orice pas ca vinovatul pe care-l crucifici (sau tragi pe roată, după caz) să fie martirizat, în vreme ce greutatea rușinii e aruncată (surpriză!) pe călău. Greu de prezis, greu de controlat și, atunci când încerci să comunici reguli care nu trebuie încărcate, nu ajută pe nimeni ca rebelii să devină eroi.

Astfel încât, în era burgheziei, a constituției de stat și a copilăriei drepturilor omului, câteva reforme juridice și criminale apar. Sigur, forme publice de a disciplina și pedepsi supraviețuiesc. Noii criminali formează faimoasele chain-gangs, grupări de muncă forțată care servesc încă o dată acel dublu scop de pedeapsă și simbol, dar nu durează mult până când contururile închisorii moderne să se lase citite.

După cum suntem obișnuiți astăzi, pentru acte transgresive fiecare din noi poate plăti nu cu carnea ci cu timpul, într-o închisoare modernă, cu camere de supraveghere moderne, program de vizită modern, program de masă modern, program de somn modern, sisteme interne de turnătorie, razii sporadice și cele mai moderne colecții de dosare.

Peste toate acestea, Foucault ne invită să vizităm schema închisorii ultime, așa-zisul Panopticon, acest final boss al închisorilor imaginate și neimaginate. Nesurprinzător, găsit printre schițele arhitecturale ale lui Jeremy Bentham, părintele utilitarismului (despre care sunt destule de zis într-un episod viitor), Panopticonul are la bază conceptul de supraveghere continuă, one-way. Din orice punct s-ar afla, deținutul știe că poate fi privit și înregistrat, dar nu poate privi înapoi. Nu poate ști unde e gardianul, nu poate ști la ce e acesta atent. În ceea ce-l privește, prizonierul nu poate decât să-și măsoare fiecare pas, să-și deseneze fiecare gest, de teama pedepsei. 

Eficient și uman, nu? Aproape că nici nu mai e nevoie de bătaie.

Dar dacă asta sună terifiant pentru o închisoare, cum se face că tolerăm asta la televizor trei zile pe săptămână, șapte săptămâni pe an? Insula iubirii e Panopticonul de pe Temu!

S-o luăm pas cu pas. Cu toată vitalitate pe care o simulează, cu tot cu sâmburii de dorință, intimitate și fărâmele de iluzie a alegerii, concurenții știu că sunt supravegheați în fiecare minut. Ei nu doar că văd cameramanii și interacționează constant cu echipe de make-up, producție, camere statice, dar știu și unde funcționează și unde nu funcționează lavalierele (și includ informațiile astea în strategiile lor), știu că partenerii lor vor primi pentru evaluare cea mai mică imagine compromițătoare și știu și că editorii le vor monta în moduri încă și mai incriminatoare. Ei știu. 

Alcoolul la care consimt și firimiturile de conexiune pe care ei le leagă cu persoanele din jur sunt prea puțin ca să dea la o parte perdeaua unui rol care s-a instalat și care promite a fi jucat până la capăt. Un rol jucat pentru sine, pentru familie, pentru integritatea relației și, nu în ultimul rând, un rol menit să protejeze de armatele de străini care privesc cu degetele armate.

De câte ori aud sintagma-slogan “Ei nu își asumă…“, îmi pun mereu întrebarea, să-și asume ce? Așa-zisul test al fidelității nu e mai mult decât o farsă logică. Tentația e creată artificial, încrederea e zdruncinată artificial, iar singurele entități care se scaldă, cât de cât, în autoritate nu sunt de încredere. Insula își propune să fie un reality show plasat într-un paradis temporar, dar nu văd urmele realității și singurul lucru paradisiac acolo e masa plină de trei ori pe zi (RIP 1 august).

Cu toate astea, ni se cere să ne suspendăm incredulitatea și ni se amintește din nou că Insula nu iartă. Că, mai devreme sau mai târziu, Insula scoate totul la iveală. Dar cum? Pentru că tot ce ne învață insula e că cei care sunt loiali și dezinteresați sunt plictisitori, că cei care sunt interesați dar loiali nu își asumă, iar pentru cei care sunt cu ochii în toate direcțiile există o șansă la micro-faimă și un sezon pe buzele tuturor.

Nu e rău să împărtășim, discutăm și contestăm valori, în special în terenul minat al fidelității, dar e bine să ne amintim că valorile câștigătoare aici sunt cele extrase într-o economie a spectacolului, în care sentimente nobile și loialitate ar putea să arate foarte plictisitor, în timp ce gălăgie, violență și un caracter răzbunător ar putea să câștige screen time și chiar simpatie.

Sigur, fricțiunea cu stereotipii invită la dialog, dacă putem numi așa ce se întâmplă în online în timpul sezonului Insula iubirii, dar am senzația că nu suntem invitați să chestionăm foarte mult din ce vedem pe ecran, ci să consumăm și asimilăm de-a gata. Pentru că, dacă e ceva ce mă îngrijorează mai mult la paralela trasă între Insula și Panopticon, nu e că subiecții sunt participanții, ci că subiecții suntem noi. 

În discuția sa despre Panopticon și prizonierat, Foucault îl prezintă nu ca pe o oroare a vreunei forme distopice de viitor, ci ca fiind o realitate a vremurilor. Formele insidioase de auto-disciplinare prin supraveghere continuă nu au nevoie de o cameră de filmat. Nu în 1975. Supravegherea și judecata, teoretizează Foucault, sunt devenite ingrediente-cheie ale tuturor instituțiilor moderne de însemnătate: școală, fabrică, serviciu, tribunal, închisoare. 

Gardianul care se naște în fiecare cetățean ca să-și deseneze fiecare mișcare și să evite căderea în afara sistemului este înnascut omului modern prin exercițiul participării la sistem și are un dublu scop: pe de o parte îi ține pe cei mulți pe un făgaș predictibil și curat, făcându-i participanți voluntari la sistemele de replicare a puterii; pe de altă parte îi aruncă pe cei puțini în afara sistemului. Nu mulți, nu suficienți cât să corodezi sau contrazici structurile sistemului, dar suficienți cât să justifici existența închisorilor, a sistemelor corecționale, a pedepselor, a disciplinării însăși, a necesității supravegherii.

În multe feluri, Insula iubirii nu este decât o caricatură a unei instituții totale care permite convergența închisorii, a tribunalului, a bisericii și a teatrului. Sunt câteva dintre instituțiile esențiale societății umane care se mută pe un ecran de reality show nu doar cu permisiunea noastră, dar în uralele și cu participarea noastră. Pentru că în fiecare din aceste situații, rolul care ne este promis este cel al autorității. 

În acest Panopticon tropical ni se promite rolul de gardian, dar și cel de judecător, de preot, de spectator. Noi suntem cei care privesc chiar și când nu știi că ești privit. Noi suntem cei care judecă, cei care iartă, aplaudă sau fluieră între acte. Dar tot noi suntem subiecții care normalizează o monedă a rușinii și supravegherea ca instrument pentru catharsis. 

Interiorizăm, fără să ne dăm seama, forme noi de disciplină și, poate chiar mai grav, le dorim. Le cerem. Iar concesiile pe care suntem dispuși să le facem pentru o mică poziție de autoritate nu sunt mici. În această ceremonie a justiției în iubire, relația nu mai poate fi privată. Dragostea devine testabilă, cuantificabilă, demonstrabilă. Supravegherea devine necesară. Hei, “nu poți ști niciodată lângă cine trăiești“, iar încrederea își pierde valoarea în clipa în care investigația devine posibilă.

Normalizăm, deci, fracturarea intimității și invităm ochiul public într-o viață privată care e prin definiție dezordonată, greu de cântărit în valori absolute, greu de negociat, mereu mobilă și imposibil de polișat și, poate mai mult decât orice, normală. E normală. Dragostea, în cel mai bun caz, este un echilibru fragil care ustură și lasă urme și care cere negociere zilnică. E ceva ce, în formele sale cele mai sincere, nu poate fi cântărit printr-un ecran și care cu siguranță nu e un ceva arătos. Nu când compromis și vulnerabilitate sunt atât de greu de definit în contururi clare. Nu când angajamentul e privit ca neasumare și unde spectacolul și conflictul fac profit.

Fie că e Radu Vâlcan, fie că e unul din editori, fie că ești tu, în canapea, ochiul public e invitat să privească înăuntru cu onorurile unei autorități, iar ăsta nu e decât un mod prin care noi contribuim la estetizarea puterii. Ne educăm singuri că intruziunea nu e tocmai rea, e spicy, și o facem mai greu de contestat. Ne învățăm unii pe alții că o relație e formată din părți opuse care se află în concurență și care au nevoie de un juriu public. Și asta nu face decât să ne văduvească de putere și răspundere în propriile relații și să permitem întărirea unor structuri de putere care se hrănesc din coroziunea relațiilor noastre, din singurătate, nesiguranță și care au câte un produs să ne vândă pentru toate aceste probleme.

Exersăm superioritate morală, exersăm fărâme de catharsis, exersăm reacții rapide, clare, concise, fără ambiguități. Cuplurile au, fără greșeală, un om bun care îndură și un om rău care nu merită, iar degetele noastre arătătoare au o țintă sigură. Sigur, experimentul e benign, pentru că Insula nu pedepsește, Insula nu interzice. Ea doar reglează subtil un răspuns emoțional. 

Iar opțiunile noastre sunt pre-preparate și din ce în ce mai uniforme. Ne simțim curați pentru că nu suntem atât de josnici să fim acolo, dar noi suntem cei care nu își asumă. Noi suntem cei care nu sunt pregătiți să plătească cu chipul, când de fapt participăm la același mecanism pe care îl țâțâim. Nu suntem noi cei care bocesc, înșeală, disperă, dar noi suntem cei care împrăștie clipurile virale, fără să conștientizăm că ne transformăm din subiecți ai Puterii în vehicule ale ei.

Și, la final, micile noastre încercări de eliberare eșuează. Pentru că Insula promite sentimente reale dar, în loc să ne ghideze, ne dă niște modele presupus corecte și presupus pierzătoare. Ne învață cum să întreținem o patrulă emoțională, cum să identificăm janghina de sezon, cum să evităm rușinea. 

Judecăm relațiile altora ca să putem să nu privim înăuntru și, atunci când o facem, descoperim că suntem mai bucuroși să strângem teancuri de reguli, vină, rușină și tipare pe care le întreținem și le distribuim de la episod la episod, cu fiecare verdict, cu fiecare “i would never“, în loc să ne întrebăm ce ne doare pe noi, ce merge și ce nu merge la acest mit al iubirii romantice care continuă să dezamăgească.

E disciplină și pedeapsă. Și o facem voluntar.