Insula Iubirii. Ce iubim și ce lăsăm?

Rușine, trădare și instituții mincinoase. Dacă poate fi ceva mai rău decât cele 45 de minute de reclamă per episod, aici trebuie să fie. Subiectul de astăzi e Insula iubirii, acest monolit al divertismentului românesc, acest ritual colectiv național, acest spectacol acaparant al iubirii și infidelității. Azi vom vorbi despre ce ne îngrijorează, despre ce ne dezgustă, despre ce înseamnă să iubești, despre ce înseamnă să fii femeie, să fii bărbat, despre o economie a atenției și, la sfârșit, dacă mai găsesc puterea, o să vă zic ce mă sperie pe mine cel mai aspru.

Cel mai probabil, cititorul mediu va ști cum se derulează această emisiune, dar pentru cei care au găsit tăria (sau dezinteresul) de a ocoli complet acest format, în oricare din cele nouă sezoane ale sale, voi face o scurtă trecere în revistă.

Cinci cupluri sunt alese pentru o vacanță de 21 de zile pe o insulă în Thailanda. Pentru cele 21 de zile, fiecare cuplu va fi despărțit și trimis în câte o vilă luxoasă, una pentru fete, una pentru băieți. Concurenții sunt acolo întâmpinați de câte 10 ispite de sex opus, alături de care vor trebui să trăiască cele trei săptămâni, fără telefon mobil, fără TikTok, fără emisiunile săptămânale tele:gen și fără niciun fel de contact cu lumea exterioară, în special perechea lor. Pe insulă există alcool, mult, există camere de filmat și există Radu Vâlcan, care e un fel de moderator/Dumnezeu al acestui paradis îndoielnic care, de câteva sezoane încoace, poartă mina unui abandon total și irevocabil. 

Și pe bună dreptate. În nouă sezoane de Insula iubirii, Radu pare să fi văzut destule. Uneori, când termenii fidelității sunt încălcați, iar termenii fidelității sunt călcați, partenerii au șansa să privească în detaliu toate etapele căderii în ispită, din care n-o să aduc amănunte, dar pot să spun că sunt prezentate și împachetate ca un întreg spectacol al rușinii.

Da, oamenii se înșeală. Mult. Și în nenumărate feluri. Iar când asta inevitabil se întâmplă, nouă, telespectatorilor, ne revine privilegiul de a ne uni, întâi în fața ecranelor și apoi în toate celelalte milioane de conversații și monoloage, prin bucătării familiare sau pe infinitele platforme care ne dau spațiul să pedepsim și să linșăm micile fapte transgresive. 

Sigur, dacă este ceva mai monumental chiar decât evenimentul sezonal Insula iubirii, trebuie să recunosc că este efectul Insula iubirii. Pentru că privitorii, chiar dacă sunt fani declarați, chiar dacă privesc cu ironie, cu dezgust sau târâți în această complicitate de partenerul lor (da, unii așa am început), nu sunt doar privitori. Sunt participanți implicați. Efectul Insula iubirii este că nimeni nu e cu adevărat exclus.

Fie că ai favoriți, fie că ai o predicție, fie că te-ai înscris la bingo-ul săptămânal creat de una din nenumăratele pagini de meme, fie că știi ce cuplu se va despărți primul, fie că bănuiești pe careva de vreun diagnostic rușinos, fiecare poartă o părere vocală. Chiar și cei care nu privesc emisiunea tot petrec restul sezonului învigorați de disprețul pentru cei care sunt fani sau, mai rău decât orice, cei care concurează. Ce ne vinde Insula, și ce a făcut-o să devină un fenomen național, este foarte rar și foarte, foarte prețios. E superioritatea morală.

Adevărul e că Insula nu-și propune să ofere o definiție a iubirii. Nu-și propune nici măcar să ofere una a infidelității, care este tocmai sâmburele de conflict al întregii scheme. Insula nu-și propune să definească limite, abuz sau încredere, nu își tratează concurenții cu respect, ispitele nici atât, nu își propune să fie mai mult decât un spectacol destul de simplu al suferinței, completat de o privire pe furiș în viața privată a unor oameni eminamente simpli, în aceeași tradiție pe care o stabileau cu succes emisiuni mai vechi precum Curat murdar, Supernanny și, desigur, Schimb de mame. 

Acolo, succesul de rating și participarea publicului la un fel de dialog social strâmb piperat cu verdicte și dispreț era garantat tot de comercializarea unui soi de superioritate morală, da. Dar unde reușește Insula să se distingă și să devină un adevărat fenomen-cult anual este terenul pe care se derulează. Terenul pe care Insula crește e cel al iubirii. Și, dacă igienă, educație și familie sunt termeni care au devenit volatili, negociabili, în ultimele decenii, instituția iubirii romantice rămâne, în mare parte, neatinsă. 

Sigur, nu iese complet nevătămată dintr-o tradiție crescândă a individualismului, a obsesiei pentru Sine, dar spre deosebire de instituția familiei, spre exemplu, cea a iubirii e aproape intactă. În cea mai simplă formă a sa, iubirea încă cere unirea a doi oameni, doar doi, pe viață, fără ochi pentru alte persoane. Astăzi numim asta monogamie, iar cei mai mulți dintre noi sunt mulțumiți să se angajeze într-un fel de monogamie serială. În limbaj mai simplu — cine iubește, nu lasă.

Dar de ce? Cum am ajuns să acceptăm imutabilitatea iubirii ca instituție? Cum, într-un prezent dominat de post-structuralism, unde majoritatea miturilor cad și unde mulți dintre noi suntem fericiți să punem la îndoială soliditate instituțiilor, stereotipiilor și a elementelor mai ezoterice de cultură, cum se face că cuplul rămâne acest liant narativ? Acest ultim trofeu care promite că viața nu e un accident, că suntem văzuți, că suntem destul. Că suntem compleți și completați în același timp. Că suntem de neînlocuit.

Pentru că, în viața reală, instituția iubirii eșuează. Dincolo de generații, geografie și cultură, instituția monogamiei romantice e presărată cu derapaje mai mult sau mai puțin sinistre. Înșelăm. Înșelăm mințind. Înșelăm acoperind, înșelăm dar-e-mai-degrabă-un-fel-de-aveam-idei-diferite-despre-ce-suntem-noi, înșelăm pentru că am găsit iubirea adevărată lângă relație (ups), înșelăm ca bărbați, înșelăm ca femei, ca adolescenți, bătrâni, căsătoriți, necăsătoriți… oriunde este iubire este și riscul infidelității.

Până la urmă, asta pare să fie teza emisiunii. Ea se prezintă ca un test suprem (cuvintele lor), care lasă iubirea adevărată neatinsă, dar pe cea formală o mânjește cu culorile infidelității. Cine iubește, nu lasă. Și asta e singura definiție a iubirii pe care o primim, și singura cu care suntem lăsați să ne descurcăm.

Cei care calcă strâmb, desigur, sunt ridiculizați, învinovățiți, analizați pe toate părțile și transformați în adevărate temple ale propriilor greșeli. E mai greu să condamni minciună sau infidelitate când nu ai un chip pentru asta, iar atunci când ai unul, ai în sfârșit unde atârna vină, responsabilitate și greutate și poți să-ți liniștești frustrările fără a mai fi nevoie să chestionezi ce merge și ce nu merge la mitul inițial — instituția iubirii romantice.

În multe feluri, concurenții nu își vând doar imaginea pentru o memă și o șansă la atenție, ci fac un fel de muncă spirituală, doar existând în acel spațiu sacrificial și jucând pentru noi, pe o scena foarte, foarte publică, toate scenariile cărora noi le dăm viață în spatele ușilor închise. Vina rămâne a lor, iar instituția găunoasă a unei iubiri pe care nu o putem înțelege, defini sau stăpâni rămâne solidă, cu toate problemele ei; imutabilă, cu toate vinile ei; non-negociabilă.

Nouă ne rămâne ipocrizia. 

Sigur, acest articol nu e o apologie a infidelității. Infidelitatea e nesuferită. Pentru că am construit în jurul monogamiei o întreagă economie simbolică. Ea e dovada supremă că ești dorit, ales, suficient, iar infidelitatea răstoarnă toate astea. Mai mult decât o trădare a corpului, infidelitatea rămâne o trădare a încrederii, a promisiunii, a mitului social care e cuplul. Trădarea ne forțează să acceptăm că iubirea, în loc să fie totală, e de fapt permeabilă. Iar asta e greu de tolerat.

În buna tradiție a unei culturi obsedate de Sine și de răspundere personală, ne mulțumim apoi să găsim la televizor unul, doi, trei vinovați care pot să preia pe umerii lor toate problemele structurale ale unui mit, lăsând mitul neatins. 

Dar vina nu se împarte echitabil.

Insula iubirii e și un tribunal cu standarde duble. Când un bărbat calcă strâmb, fie era confuz, fie știa ce vrea. Fie băuse puțin prea mult, fie mai merită și el să respire, “vezi doar ce parteneră are”, fie “la ce să te-aștepți?” Când o femeie cedează, în schimb, fie e slabă, fie ușuratică, fie “a știut ea de ce-a venit“, fie “uf, nu mă așteptam…”

Ea nu își trădează doar partenerul, ci întreaga idee de feminitate. În timp ce bărbatul are o scăpare temporară/naturală/biologică, o rătăcire de la esența lui, femeii îi revine sarcina de a păstra moralitatea relației. Dar ce e scandalos nu e standardul dublu, ci faptul că e naturalizat ca format. 

Formatul e gândit să producă trădarea femeiica moment culminant. După săptămâni întregi de absență, alcool, cu implicarea directă a producției, cu manipulări afective, cu imagini scandaloase montate încă și mai scandalos, primim recompensa ultimă — femeia, acest pilon al moralității colective, este coruptă.

Noi facem nț, nț, nț și cheltuim câteva blesteme. Pentru că nu e despre fata cuminte care totuși cedează și nu despre fata unsă cu toate alifiile care totuși nu calcă pragul moral. E despre tensiunea continuă dintre ce e o femeie și ce e ideea de femeie. E despre cum una e prea vulgară, alta nu e destul de finuță, dar și despre cum tot vina ei este când el calcă strâmb, pentru că “n-a știut să și-l țină”.

Să-l țină din ce? Uităm că o piesă importantă care lipsește acestui reality show la care participăm este însăși realitatea. Petrecerile, tematica, alcoolul și manipulările video sunt un lucru, dar întreg formatul nu e mai mult decât o înscenare. Aruncați pentru trei săptămâni pe o insulă, înconjurați de femei al căror rol e acela de a-i idolatriza deschis, bărbații sunt transportați într-una din fanteziile care rar le sunt rezervate, cultural. Aceea de a nu fi cuceritori, ci obiectul iubirii.

Pentru că unul dintre cele mai subtile lucruri pe care emisiunea le explorează e ruptura dintre două experiențe afective — a iubi și a fi iubit. În cultura noastră, în ciuda tuturor progreselor, distribuția lor încă e profund împărțită pe genuri. Bărbatul e cel care iubește activ (cucerește, demonstrează, face serenade, convinge), femeia e cea care se lasă iubită (cucerită, adorată, subiectul poemelor, salvată).

Insula îi aduce pe bărbați într-o poziție nouă. Îi plasează în poziția de, da, lingură mică. Aici ei sunt curtați, admirați, ascultați. Sunt doriți nu pentru ce au realizat, ci pentru cine sunt. Poate pentru prima dată în viață ei pot doar să existe și să primească iubire. Iar asta hrănește o fantezie încă și mai viscerală a lor. Aceea că li se cuvine. Aceea că, da, după cum era și de bănuit, “sunt darul zeilor pe pământ și merit”. Iar asta e o formă de regresie afectivă în care bărbatul își amintește de o copilărie în care merita iubirea și fără să lupte pentru ea, în ciuda tuturor greșelilor lui.

Iar asta e mai seducător decât orice petic de piele.

Să nu facem apologia concurenților de la Insula iubirii. Știm cu toții că nu primim tocmai cele mai nobile caractere, iar atunci când primim firi mai loiale, le catalogăm noi înșine ca fiind anoste și mai împrăștiem un material cu un concurent mai abuziv ca să ne mângâiem propriile moravuri, dar cred că e grăitor că acești participanți sunt oameni simpli. Și cred că e grăitor că nu sunt oameni puri.

Cei care reușesc să se identifice cu participanții vor avea acea eliberare cathartică pe care emisiunea o promite. Cei care se consideră superiori vor scuipa în sân și vor blestema ce a devenit lumea asta. Nu mă îngrijorează cei care sunt ridicoli, fără stil sau mai puțin articulați, dar mă îngrijorează cei care trec de casting nu doar în ciuda, ci pentru trăsăturile lor abuzive.

Da, mă scandalizează că Insula contribuie la normalizarea unor astfel de caractere doar în scop de divertisment, fără să-și ducă la capăt jumătatea de “misiune” de a educa în ce e și ce nu e abuz, în cum recunoști agresiunea.

Nu mă îngrijorează că majoritatea ispitelor sunt antreprenori, instructori de fitness și creatori de conținut, dar mă îngrijorează că migrăm din ce în ce mai mult înspre o economie a imaginii, o economie a atenției. Nu mă îngrijorează că una, două, trei fete de acolo se descoperă că aveau un trecut de lucrător sexual, dar mă supără să văd cum o bună parte din discursul public găsește asta un motiv suficient ca să invadeze viața privată a fetei și să împrăștie acel filmuleț video pe WhatsApp într-un fel de paradă digitală a rușinii.

Nu mă surprinde că o persoană ar alege să participe la Insula iubirii, o emisiune cu teme mari, dar servire frivolă, dar mă încurcă când simpla asociere cu emisiunea o dezumanizează și transformă într-un bun public, chiar și peste o tragedie. 

Și, cu toate păcatele ei, nu mă întreb de ce oamenii se înghesuie să participe la Insula, concurenți sau ispite. Nu în această economie a imaginii, nu în această economie a atenției, nu când acel nivel de publicitate îți poate propulsa afacerea sau te poate scoate din clasa muncitoare. Ce mă întreb, însă, e cum e posibil ca participanții să nu aibă parte de sprijin, consiliere psihologică și pregătire media? Cum, când unii ies din anonimat peste noapte, pășind la un nivel incredibil de recunoaștere națională, rar pozitivă, e posibil să îi transformi în bunuri, să îi împachetezi, marchetezi, vinzi și lași de izbeliște?

Sigur, Insula iubirii are multe probleme. Dar, fie că ne place cu pasiune, fie că ne uităm ca la ceva ce nu solicită intelectul, fie că găsim plăcere în a ridiculiza pe altul, cred că trebuie să ținem cont de câteva precauții.

Cred că avem dreptate să fim dezgustați. Dar nu participanții, și nici chiar scandalul nu ar trebui să fie ținta dezgustului nostru. Cred că ar trebui să ne plasăm revolta pe o economie care premiază vizibilitatea cu orice preț, pe moralismul simbolic care invită în scenă abuz și violență, pe propriul nostru elitism. 

Cred că avem dreptate să fim lipiți de ecran. Dacă scandalul distrează, am putea să facem efortul concurenților mai util și să privim Insula cu proprii noștri parteneri. Putem privi cum oameni foarte diferiți de noi negociază limite, sarcini și o viață împreună. Putem analiza cum sunt tratate greșeli de care și noi ne facem vinovați, putem vedea ce celebrează societatea de azi, putem vedea ce răstignește.

Da, mă îngrijorează că Insula a devenit acest fenomen-cult. Pentru că, deși nu cred că Insula îți atacă intelectul și corodează spiritul critic, cred că atunci când îndepărtăm toate celelalte opțiuni culturale, atunci când subfinanțăm biblioteci și educație, în special în spațiul rural, nu mai avem niciun drept să arătăm cu degetul o societate care de-aici își ia poveștile, de-aici își ia miturile. 

Cred că e obtuz să continuăm să răspândim stereotipii de gen, în special azi, în special în iubire. Cred că e prea ușor să arătăm cu degetul așa-ziși “oameni răi” și prea greu să adresăm propriile fantezii, libertăți sau porniri neloiale din noi. Cred că merită mai mult efort. Cred că e cel puțin straniu că nu știm nimic despre ce căutăm la o relație și nimic despre iubire, decât că ea se întâmplă atunci când se întâmplă și dacă se întâmplă e magic și dacă trece e ilegal. Și cred că suntem prea grăbiți cu verdicte și prea înceți cu întrebări. 

Și cred că, și aici e cea mai mare frică a mea — cred că e incredibil de grăitor să urmărești ce caractere detești, oricât de mult ai încerca să înțelegi cu inima, oricât de rațional ai încerca să rămâi. Cine e acel concurent pe care nu te poți abține să-l tratezi cu albul ochilor și cu câte un pufăit nervos, fără reconciliere, peste sezoane și sezoane? Pentru că dacă e adevărat ce se spune, dacă ceea ce respingem irevocabil în celălalt e ceea ce găsim greu de acceptat în noi, atunci, într-o formă ciudată, și asta e cea mai mare frică a mea, atunci —

eu sunt Romeo.

Nu am nimic de adăugat.